Nu exista niciun drept legal la fumat!

…Dar exista dreptul la viață și dreptul la sănătate ale tuturor: fumători sau nefumători.

Am decis să scriu acest material dupa ce am auzit, repetat de mai multe ori, de catre reprezentanții și susținătorii industriei tutunului, că fumătorii ar fi titularii unui adevărat drept. Acesta ar include atât libertatea fumătorului de a-și practica acest tip de comportament, cât și dreptul său de a face asta cam pe oriunde vrea.  Din reflex de jurist, m-am întrebat imediat dacă există, într-adevăr, așa ceva și am început să cercetez legislația în domeniul drepturilor din scoarță în scoarță.  Nu a fost ușor, iar rezultatul a fost atât de limpede, că am mai făcut o verificare (arareori există în drept o situație perfect clară): nicăieri nu există consacrat un astfel de drept.

Am înțeles atunci că așa-zisul drept al fumătorilor este o pretenție, o lozincă și un instrument folosit de către industria tutunului pentru a-și justifica comerțul cu moarte. Doar trăim într-o epocă a drepturilor de toate felurile și pentru toată lumea.

În cele ce urmează, voi arăta de ce un drept la practicarea fumatului nici măcar nu poate să existe, într-o societate normală și preocupată de propria sănătate.

În primul rând, trebuie spus că orice drept este consacrat legislativ iar cele mai importante dintre drepturi se regăsesc în Constituția României și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Celelalte, cele care nu se regăsesc în legislația de bază, sunt simple interese, care, la rândul lor, pot fi legitime sau nu. Interesele legitime se bucură și ele de de protecție legală, câtă vreme nu vin în contradicție cu drepturile consacrate expres în legislație.

Fumatul nu este nici o nevoie naturală a omului, nici o necesitate obiectivă. În aceste condiții și având în vedere nocivitatea dovedită, este evident că fumatul nu se poate bucura de nici o protecție legală.

Pe de altă parte, comportamentul fumatului în orice loc cu acces public vine în contradicție cu drepturi recunoscute expres de Constituție, în principal cu dreptul la viață și integritate fizică și psihică (art.22 din Constituție), dreptul la ocrotirea sănătății (art. 34 al legii fundamentale) și cu libera ciculație a persoanelor (art.25 din Constituție).  Putem adăuga și protecția copiilor și tinerilor, prevăzută ca drept fundamental de art.49 din Constituția României.

Dreptul la viață și dreptul la ocrotirea sănătății sunt valabile atât pentru fumătorii activi, cât și pentru nefumători, care nu trebuie să fie expuși, pasiv, la efectele cauzate de fumul de țigară (10% din decesele cauzate anual de fumat privesc nefumătorii, iar aceștia sunt și victima unui număr mare de îmbolnăviri cauzate din aceeași sursă). 

În dezbaterile care privesc intrarea României în zona de normalitate prin interzicerea fumatului în spațiile publice, susținătorii industriei tutunului se repliază imediat pe un alt aliniament și invocă faptul că fumătorii ar avea, cel puțin, dreptul să își practice comportamentul în locurile accesibile publicului. Oare așa să fie? În locurile publice se află - și au, în egală măsură dreptul să se afle, prin prisma libertății de mișcare consacrate de art.25 din Constituția României – atât fumători, cât și nefumători. Dacă primii ar putea, în mod legal, să practice comportamentul fumatului în aceste spații, semenii și egalii lor în drepturi – nefumătorii – ar fi în situația în care fie ar suferi efectele fumatului pasiv (și atunci ar fi încălcat dreptul lor la ocrotirea sănătății și chiar dreptul la viață), fie s-ar abține de a mai intra și sta în astfel de spații (și astfel ar fi încălcată libertatea lor de mișcare). Cum spune principiul logic: tertium non datur = nu există alternativă.  Asta înseamnă că, indiferent de deznodământ, un drept legitim și recunoscut al unor cetățeni români este încălcat prin protejarea de către lege a unui obicei care nu face și nici nu poate face obiectul unui drept recunoscut de lege.

Desigur că regula cea mai simplă și firească pentru a rezolva o astfel de coexistență ar fi ca fumătorii să se abțină pur și simplu, deoarece nefumătorii nu au de la ce să se abțină – eventual doar să nu mai respire, iar asta nu se poate, pur și simplu.

În prezent, Legea nr. 349/2002 care poartă (culmea!) titulatura de lege ”pentru prevenirea și combaterea efectelor consumului produselor din tutun” pretinde că îi protejează atât pe fumători cât și pe nefumători de efectele tutunului, când, de fapt, protejează comportamentul fumatului! Ca lucrurile să fie și mai nefirești, Legea nr.349/2002 prevede amenajarea de spații separate pentru fumători și pentru nefumători.  Deci, nu previne și nu combate nimic ci, mai mult, oferă condiții optime pentru ca un comportament cu consecințe mortale să fie practicat liber.  Aparenta soluție ”solomonică” oferită de legea română duce la situații absurde, în care ar trebui ca un grup de prieteni ieșiți în oraș să se separe în două grupuri și să stea la mese separate. Vorba unora dintre prietenii industriei tutunului: ”nu îți convine, nu intri”. Dacă adăugăm la asta și faptul că, din comoditate/ignoranță mulți patroni de localuri lasă fumatul la liber, chiar dacă fumătorii sunt un grup minoritar de clienți (în România fumătorii reprezintă cel mult 30% din populație, chiar dacă s-ar putea să credeți că sunt mai mulți), rezultă că majoritatea covârșitoare nu are ce face decât fie să accepte modalitatea de “segregare” artificială, fie să accepte să fie otrăvită și să își pună în pericol sănătatea și viața.

Mergând mai departe pe linia de argumente în favoarea unui așa-zis drept la practicarea fumatului, m-am gândit și vă supun atenției această situație: dacă fumatul ar avea drept de cetate, atunci ar trebui recunoscut același drept și altor comportamente, mai mult sau mai puțin nocive: de la țipat în locurile publice, la efectuarea unor nevoi fiziologice sau ticuri nervoase (de exemplu, scuipatul pe jos).  Pe o scară a periculozității comportamentelor oamenilor, toate acestea nici nu pot fi comparate cu fumatul. Cu toate acestea, dacă veți țipa într-un local, veți fi dat până la urmă afară iar dacă scuipați pe jos, patronul vă va expulza cât ai zice pește. 

Și atunci de ce oare fumatul – un comportament care aduce pur și simplu moarte, nu doar disconfort celor din jur – este tolerat și, iată, chiar protejat de legea în vigoare? Este un paradox care mai multe explicații dar cea mai importantă este că de pe urma comportamentului nociv au mulți de câștigat și se fac afaceri de miliarde de euro, în vreme ce de pe urma altora nu pot fi obținute câștiguri materiale - oricum, nu câștiguri semnificative. Deci, interesul material conduce, dar este vorba de un interes cinic, până la a fi morbid.  Similar fumatului, prin dependența pe care o da și prin efectele mortale, este consumul de droguri gen heroină dar în vreme ce consumul și chiar comerțul cu droguri sunt interzise, consumul și comerțul tutunului sunt permise și chiar protejate de legea română în vigoare. Singura diferență între ele este că fumatul ucide ceva mai încet – deși, pe de altă parte, fumatul afecteză mai multe organe, iar cauzele de deces sunt, astfel, multiple.  Vă dați seama cât de mare este absurdul și că o astfel de abordare legislativă este ca în romanul Fahrenheit 451 (1953, autor Ray Bradbury), unde pompierii se ocupau de fapt să pună focul, nu să îl stingă?

O situație particulară, cu efecte grave, este aceea a celor care lucrează în spații în care fumatul este permis, fără ca aceste locuri de muncă să fie incluse, așa cum ar trebui, în categoria condițiilor de muncă speciale.  Conform Legii nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, locurile de muncă cu condiții special sunt cele ”unde gradul de expunere la factorii de risc profesional sau la condiţiile specifice unor categorii de servicii publice, pe durata a cel puţin 50% din timpul normal de muncă, poate conduce în timp la îmbolnăviri profesionale, la comportamente riscante în activitate, cu consecinţe grave asupra securităţii şi sănătăţii în muncă a asiguraţilor”.  Definiția perfectă a localului unde se fumeză! Deși ospătarii, barmanii și alți angajați ai cafenelelor și barurilor unde se fumează sunt expuși masiv și constant efectelor associate fumatului pasiv, angajatorii nu plătesc contribuții suplimentare de asigurări sociale, nu acordă concediu suplimentar și nu iau niciuna din măsurile necesare privind starea de sănătate a acestor angajați.  Angajaților expuși la fum de țigară în timpul programului de muncă li se spune, ca și altor cetățeni ai României ”accepți și taci din gură sau pleci”! Iar autoritățile statului român, de la Inspecția Muncii la Parlament și Guvern se remarcă printr-o tăcere asurzitoare!

 Lucrurile sunt clare, deci: fumatul nu este o activitate care poate să se bucure de cea mai mica protecție legală.  Așa cum nu există dreptul oricui de a purta o armă, din temerea că aceasta ar putea fi folosită împotriva unor semeni, tot așa nu poate exista, în mod legitim, dreptul oricărei persoane de a se otrăvi și de a otrăvi, în același timp, pe cei din jurul său.  La purtatul armei interdicția instituită are în vedere un risc care se materializează rar (conform experienței țărilor unde un astfel de drept există, așa cum este cazul SUA), în vreme ce în efectele nocive produse de fumatul activ și de cel pasiv sunt certe.

Probabil că toate raționamentele descrise de mine mai sus au fost și în mintea tuturor legiuitorilor care, în toate țările europene (toate statele membre ale UE și chiar state din afara Uniunii, cum sunt Turcia și Rusia) au interzis complet fumatul în TOATE spațiile publice închise, în toate mijloacele de transport în comun și în toate locurile de muncă și chiar în spații în aer liber, dacă acestea au destinația de loc de joacă sau de recreere. Toate țările din Europa și multe altele de pe alte continente au realizat că nu orice comportament poate fi practicat în public, mai puțin România, care a rămas un fel de ”paradis” al fumatului și unde nefumătorii sunt, de facto, cetățeni de categoria a II-a, al căror drept la sănătate este încălcat cu binecuvântarea autorităților și unde legea protejează ceva ce nu poate și nu trebuie să fie protejat: fumatul.

Diferența între România și toate celelalte țări este șocant de mare, ne plasează cu siguranță în afara lumii civilizate (cu toate pretențiile noastre) și ne face să fim un fel de Coree de Nord, într-o mare de țări unde interesul față de sănătatea cetățenilor au învins interesele producătorilor de țigări.

Știu că voi deranja, dar trebuie să spun lucrurilor pe nume: indiferența autorităților române și situația jalnică în care se află drepturile nefumătorilor și cele ale fumătorilor din România are aproape sigur o bază veche și bine-cunoscută: corupția.

După cum spune Anna Gilmore, profesor universitar de Sănătate Publică în Marea Britanie: ”Gradul in care industria tutunului exercită influența asupra procesului de formare a politicilor publice depinde de gradul în care decidenții sunt receptivi la tacticile lor de lobby. E imposibil să discutăm despre controlul tutunului fără a vorbi despre corupție. În Europa, prevalența fumatului tinde să fie mai mare în țările cu nivel mai mare de corupție”.

Acum că am lămurit că așa-zisul ”drept la fumat” este doar un nume pretențios pentru interesele mercantile ale industriei tutunului, ce facem? Rămânem să “plutim” în această situație de țară de mâna a 2-a, cu cetățeni “segregați” artificial, cu copii expuși la fumat în familie și în societate și care încep și ei să fumeze la vârste fragede?

Sau realizăm că este nevoie doar de o mică modificare legislativă și de o doză medie de normalitate pentru a produce o mare și necesară revoluție?

Cum va ajunge din nou România în coada Europei, din iunie 2015

Articol publicat pe www.contributors.ro - http://www.contributors.ro/administratie/cum-va-ajunge-din-nou-romania-in-coada-europei-din-iunie-2015/ la data de 22 martie 2015.

Aș fi vrut să încep acest material cu fraza ”ca la noi la nimeni” dar aceasta a devenit atât de utilizată încât am început să ne obișnuim (să ne resemnăm) cu ea. Deși în acest cadru, fraza chiar se potrivește: din 17 iunie 2015, ora 3 dimineața, România va înceta, după fix 60 ani (din 1955) să mai aibă emisie TV terestră (prin unde radio) la nivel național. Va fi ceea ce se numește, tehnic, un ”black-out” dar mult mai prozaic va însemna că România se va situa, fără drept de apel, în coada țărilor din Europa (nu doar Uniunea Europeană ci toată Europa).

Mai exact, la 17 iunie 2015 România este obligată de o convenție internațională la care a aderat prin lege, să oprească emisia analogică a televiziunii pe unde radio, fără a avea nimic cu care să înlocuiască aceasă emisie. Deși termenul era cunoscut de foarte multă vreme iar procesele care trebuiau urmate au fost clarificate, la rândul lor, autoritățile române competente nu au făcut absolut nimic în această privință, într-o pasivitate vecină cu inconștiența. În cele ce urmează voi arăta, succint, cum s-a ajuns la situația absurdă din prezent. Deși unele informații prezentate sunt mai tehnice, vă asigur că dacă veți avea răbdare să le parcurgeți, o să vă dați seama fiecare de ce, din nou, ”la noi, ca la nimeni”.

Despre ce este vorba?

În 2006, în cadrul Regional Radiocommunications Conference, organizată de către Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, s-a decis tranziția de la emisia analogică terestră la cea digitală terestră a programelor de televiziune iar țările din Europa, Africa, Orientul Mijlociu, precum și Iranul au semnat Acordul Geneva (planul RRC-06) prin care a fost adoptat un nou plan de frecvențe pentru toate statele semnatare, plan care l-a înlocuit pe cel de transmisie în sistem analogic.

Planul adoptat atunci stabilește utilizarea benzilor de transmisie VHF 174 – 230 MHz și benzilor UHF 470 – 862 MHz pentru televiziunea digitală. Aceste benzi sunt în prezent alocate în România pentru servicii de transmisie a programelor TV terestre în format analogic și pentru aplicații speciale (benzile 790 – 862 MHz).

La nivel european s-a decis că trecerea la televiziunea digitală va contribui și la îndeplinirea obiectivelor Strategiei de la Lisabona. Strategia de la Lisabona, care mai este cunoscută și sub denumirea de Agenda de la Lisabona, a fost adoptată de Consiliul European în martie 2000, pe o periadă de 10 ani, având ca scop transformarea UE în ”cea mai dinamică și competitivă economie bazată pe cunoaștere din lume”. Obiectivele acestei strategii sunt de a contracara productivitatea scăzută și stagnarea creșterii economice în UE, prin formularea unor inițiative politice care să fie preluate de statele membre.

Având în vedere obiectivele Strategiei de la Lisabona, în decembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat țărilor europene să finalizeze tranziția și să oprească complet transmisiile analogice în 2012, anterior, deci termenului maxim stabilit în 2006 la Geneva.

Decizia de a înlocui transmisia analogică terestră cu cea digitală terestră și nu cu altă tehnologie s-a luat pentru că, dintre cele trei medii de transmisie (terestru, cablu și satelit), doar transmisia terestră și cea prin satelit sunt potrivite pentru a oferi acces tuturor locuitorilor unei țări la servicii de televiziune, conectarea cu cablu a zonelor rurale izolate presupunând costuri mari. De asemenea, s-a ținut cont și de faptul că transmiterea programelor publice naționale, cât și a celor regionale de interes general, trebuie să fie gratuită. Televiziunea digitală terestră este singura soluție care poate îndeplini ambele cerințe, tehnicile de compresie utilizate permițând folosirea eficientă a spectrului radio în condițiile în care calitatea transmisiei se păstrează sau chiar crește semnificativ.

Formatul digital permite inclusiv vizionarea programelor ”pay-per-view”, care reprezintă vizionarea la cerere a unor filme sau evenimente programate și plata doar a acestor servicii.

Care este situația la nivelul UE?

În Europa, tranziția la televiziunea digitală terestră a început, în unele cazuri, încă înainte de Convenția de la Geneva din 2006 iar procesul a fost finalizat la termenele asumate.  De exemplu, Marea Britanie a început tranziția încă din 1998 și a ajuns la final în noiembrie 2012.  Finlanda a început tranziția în 2001 și a finalizat procesul după doar 6 ani, în 2007. Mai aproape de zona noastră, Cehia a început trecerea la televiziunea digitală în 2005 și a finalizat-o în februarie 2012 iar Ungaria a început trecerea în 2008 și a finalizat-o anul trecut, în 2014. Bulgaria a efectuat trecerea într-un timp record, din 2012 până în 2013. Până și Ucraina, o țară aflată în mari frământări și în război civil a încheiat tranziția în 2014, după 4 ani de tranziție. Rusia a început trecerea la televiziunea digitală în 2012 și este de așteptat să finalizeze procesul anul acesta.

România, la rândul ei, nici nu a început și nici nu are șanse să asigure emisia TV terestră în format digital până la termenul limită fixat de Acordul Geneva, termen care nu poate fi decalat în niciun mod.

Experiența altor țări care au încheiat procesul de trecere la televiziunea digitală terestră ne arată că tranziția este un proces complex (nu este ușor așa cum pare la prima vedere). În cazul Finlandei, de exemplu, utilizatorii s-au dovedit a nu fi pregătiți, aparatele nu au funcționat corespunzător (ex.: pot apărea probleme la subtitrare), aria de acoperire nu a fost la fel ca în cazul televiziunii analogice, iar tranziția a fost făcută în perioada unui sfârșit de săptămână, problemele fiind resimțite puternic, datorită audienței mărite în acest interval. De notat că relieful Finlandei, puțin vălurit, pune mult mai puține probleme decât cel al României.

Ce s-a făcut până acum în România?

România a ratificat Acordul de la Geneva 2006 prin Legea nr. 378/2009 iar conform planului de radiodifuziune digitală, este posibilă funcționarea a 6 rețele naționale de televiziune digitală (DVB-T) și a 2 rețele naționale de radio digital terestru (T-DAB).

Începând cu luna decembrie 2005, Societatea Națională de Radiocomunicații (SNR) a pus în funcţiune un proiect pilot, în amplasamentul Bucureşti-Herăstrău, pe canalul 54, primul emiţător de televiziune digitală terestră din România. Acestuia i s-a adăugat, în 2006, un al doilea, în amplasamentul Sibiu-Păltiniş, tot în canalul 54, cele două emiţătoare difuzând acelaşi multiplex.

În anul 2008 experimentul DVB-T a fost extins prin instalarea a încă patru emiţătoare DVB-T - trei în Bucureşti (unul în canalul 59 în Bucureşti-Herăstrău şi două, în Bucureşti-Piaţa Sudului pe canalele 54 şi 59) și unul în Sibiu-Păltiniş, pe canalul 47.

Multiplexul nr. 1 (canalul 54 Bucureşti, canalul 54 Sibiu) este alocat în întregime SRTv, iar pe multiplexul nr. 2 (canalul 59 Bucureşti, canalul 47 Sibiu) se transmit atât programe publice, cât şi unele canale comerciale.

SNR asigură astfel transmiterea programelor TVR 1, TVR 2, TVR 3, TVR News şi TVR-HD ale Societăţii Române de Televiziune, precum şi a programelor comerciale Kanal D, PrimaTV, Antena 3, Antena 1 Sibiu, Music Channel şi Money Channel.

În cursul lunii august 2008  Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației a încheiat un contract cu firma ATDI EST SRL pentru întocmirea ”Documentului de politică și strategie privind tranziția de la serviciile de televiziune analogică la cele de televiziune digitală și implementarea serviciilor multimedia digitale la nivel național”.

În 26 octombrie 2009 a fost publicată ”Strategia privind tranziția de la televiziunea analogică terestră la televiziunea digitală terestră și implementarea serviciilor multimedia digitale la nivel național”.

Prin Hotărârea de Guvern nr.1213/2009 România și-a asumat ca termen pentru închiderea emisiei TV analogice data de 1 ianuarie 2012.

În 12 mai 2010, prin Hotărârea de Guvern nr. 464/2010 privind acordarea licențelor de utilizare a frecvențelor radio în sistem digital terestru au fost stabilite procedurile de selecție pentru 2 multiplexe naționale, condițiile de acordare, taxa de licență, precum și calendarul actualizat de implementare al multiplexelor digitale naționale.

În iulie 2010 în baza Deciziei președintelui Autorității Naționale pentru Administrare și reglementare în Comunicații (ANCOM) nr. 447/2010, această autoritate a demarat procedura de licitație privind procedura de acordare a două licențe de utilizare a frecvențelor radio în sistem digital terestru de televiziune. Caietul de sarcini a fost achiziționat inițial de SC RCS&RDS SA, SC Romtelem SA, Telediffusion de France (TDF), Societatea Națională de Radiocomunicații SA, SC MediaSat SRL, Osterreichische Rundfunksender GmbH&Co KG (ORS) și General Satellite Sofia. Conform caietului de sarcini cele două multiplexe trebuiau implementate în standardul DVB-T, cu compresie MPEG2.

În ciuda demersurilor deja inițiate de către ANCOM, în august 2010 Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, motivând că ”populația nu este pregătită pentru acest proces de tranziție” (!!), promovează Hotărârea de Guvern nr. 833/2010, conducând la anularea licitației și prelungirea termenului pentru finalizarea procesului de eliminare a serviciilor de televiziune analogică, până la data de 1 ianuarie 2015. Decizia a fost luată unilateral, fără a fi consultat ANCOM. Conform art.V din HG nr. 833/2010, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare (octombrie 2010) ar fi trebuit emisă o nouă hotărâre privind calendarul de implementare a ”Strategiei privind tranziția de la televiziunea analogică terestră la cea digitală terestră și implementarea serviciilor multimedia digitale la nivel național”, demers care nu a fost însă finalizat în termenul prevăzut de actul normativ.

Acest lucru s-a întâmplat de abia în 19 iunie 2013, cu 3 ani întârziere, prin Hotărârea de Guvern nr. 403/2013. Potrivit actului normativ menționat, pentru realizarea obiectivului implementarea serviciilor de televiziune digitală terestră la nivelul național și finalizarea procesului de încetare a serviciilor de televiziune analogică terestră până la data de 17 iunie 2015, ”operatorul care transmite în prezent programele televiziunii publice în format analogic (SNR, n.n.) va implementa un proiect de extindere, la nivel național, a experimentului existent de televiziune digitală în standard DVB-T2, asigurând o acoperire în condițiile recepției fixe de 40% din populație, până la 01.01.2014, respectiv 70%, până la data de 17.06.2015”. Acesta va utiliza ”frecvențele radio alocate pentru rețeaua actuală de televiziune analogică TVR2 din UHF, cu impunerea unor condiții de preluare și transmitere ”free to air”, în condiții economice transparente și nediscriminatorii pentru programele publice de televiziune”. De asemenea, conform prevederilor art. 3.2.3 din strategie ”atât multiplexul digital național condiționat, cât și celelalte 4 multiplexe digitale naționale vor fi acordate simultan prin procedură de selecție organizată de ANCOM înaintea datei de 17 iunie 2015”.

La 5 iunie 2014 ANCOM a organizat în sfârșit licitația pentru acordarea celor 5 licențe de utilizare a frecvențelor radio în sistem digital terestru de televiziune (1 multiplex digital terestru condiționat în banda de UHF și 4 multiplexe digitale comerciale din care 3 în bada UHF și 1 în banda VHF).

Față de numărul mare de posibili ofertanți anunțați în 2010, de data aceasta la licitație au fost depuse doar două dosare de candidatură, unul din partea SNR  și altul din partea RCS&RDS. În mod surprinzător și fără a oferi vreo explicație, RCS&RDS a decis să nu intre în competiția pentru licențele de operare a multiplexelor!

În aceste condiții, în 10 iunie 2014 SNR și-a adjudecat 3 licențe din cele 5 scoase la licitație iar 2 dintre ele au rămas neatribuite, datorită retragerii RCS&RDS.

După ce, în sfârșit, o parte din licențele pentru televiziunea digitală terestră au fost câștigate de SNR, aceasta a demarat rapid procesul de realizarea a celor 3 multiplexe, ceea ce presupune achiziția și instalarea de echipamente noi și soluții software pentru operarea acestora.  

Cu toată valoarea mare a lucrărilor necesare (aproape 100 milioane EUR) și cu toate că termenele pentru licitație au fost decalate de două ori, pentru a permite înscrierea unor posibili contractori, acest lucru nu s-a întâmplat, astfel că la data finală, din 20 februarie 2015 a fost depusă o singură ofertă, doar pentru unul din cele 2 loturi scoase la licitație.

Care sunt efectele neimplementării la termen a procesului de tranziție la televiziunea digitală terestră?

1.         România va trebui să respecte prevederile Acordului Geneva din 2006 și să înceteze transmisia analogică terestră la data de 17 iunie 2015, ceea ce înseamnă că o să devină, începând cu aceeași dată, singura țară din Uniunea Europeană care nu a finalizat procesul de tranziție la televiziunea digitală terestră.  

2.         Cea mai mică dintre problemele create de această situație este cea de imagine – unicat și ultimii din Uniunea Europeană.

3.         Cele aproape 170 de televiziuni (publice și private) care în prezent transmit în sistem analogic terestru ar trebui să spună stop acestei emisii la 17 iunie 2015, fără a avea o alternativă.

4.         În lipsa implementării sistemului digital terestru o parte a populației nu o să mai poată fi informată, iar dreptul la informare este prevăzut în Constituție – art.31 alin. 1 ”dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit”, iar la alin. 2 ”autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal”.

5.         Populația care plătește taxa/abonamentul tv și recepționează terestru programele publice de televiziune nu o să mai recepționa aceste programe începând cu data de 17 iunie 2015. Deci oamenii vor plăti un serviciu de care nu vor putea beneficia.

6.         Începând cu 17 iunie 2015 dacă SNR nu o să mai presteze numărul de ore de transmisie pentru SRTv, venituri acestei societăți de importanță strategică vor fi dimunate cu circa 40%, iar acest lucru o să provoace un efect de domino, afectând activitatea societății (furnizorii nu vor mai putea fi plătiți, ratele la credite, inclusiv la cele cu garanția statului nu vor mai putea fi achitate etc.). Pe lângă acitvitatea SNR va fi perturbată și activitatea unor terți care au echipamente colocate în spațiile societății (operatori de telefonie mobilă, de exemplu). Ce se va întîmpla cu cei 1.400 de salariați ai SNR, specialiști în domeniul tehnic?

7.         Nu în ultimul rând, emisia pe unde radio terestre a programelor de televiziune, mai ales cele ale televiziunii publice (TVR) este un element important în ceea ce privește informarea populației în caz de dezastre naturale și de conflict militar și, în această privință, releele operate de SNR și posibilitatea emisiei digitale terestre în orice moment sunt parte a structurii de apărare și siguranță națională a României.  Aceste element este cu atât mai important cu cât nu departe de granițele României are loc un conflict de amploare, cu posibile evoluții imprevizibile.

Acestea sunt faptele, acestea sunt concluziile.  Cu siguranță că ”black-out” din 17 iunie 2015 va avea loc și nu există niciun plan fezabil care să împiedice ca România să devină sigura țară din Uniunea Europeană și, probabil, din Europa în ansamblu, care ”să stingă lumina” în ceea ce privește emisia terestră a programelor TV. Acesta trebuie să fie însă cât mai scurt și să revenim la normalitate.

Dincolo de autostrăzi care au rămas culori frumoase pe hârtie și de alte nerealizări ale administrației și Statului român, această situație este în egală măsură scandaloasă și dăunătoare intereselor economice și de siguranță națională ale României. Este vorba de simplă incompetență sau și de dezinteres cras?  Qui potest? Cui folosește și cine se face vinovat de actuala stare de lucruri? Operatorii de cablu sunt beneficiari indirecți ai inexistenței emisiei digitale terestre, care ar fi o alternativă la serviciile furnizate de aceștia și o amenințare la supremația de care cabliștii se bucură pe piața românească.  Așa cum am spus și în alte ocazii, televiziunea digitală terestră presupune un model de business mai dificil și mai greu de valorificat decât cablul TV, dar este totuși singura alternativă viabilă la acesta iar progresul tehnologiei face ca dificultățile inerente emisiei terestre să fie și ele depăsite rapid.

Nu era deloc greu, așa cum s-a văzut în multe alte state membre (și ne-membre) ale Uniunii Europene, să se acționeze în intervalul de timp generos oferit de convenția internațională din 2006.

Pe lângă întreprinderea, în al 12-lea ceas, a măsurilor necesare pentru a asigura că și în România există programe TV recepționate în format digital prin emisie terestră, va trebui văzut și cine poartă responsabilitatea pentru situația în care suntem. Altfel, vom repeta acest gen de anomalii și în alte situații, la fel de importante pentru economie și pentru siguranța națională.

Si raspunsurile mele la observatiile primite la articol:

Multumesc pentru comentarii! Sunt foarte multe și este important că sunt bine intenționate.
Nu voi putea răspunde la toate acestea dar voi puncta doar câteva aspecte:

1. Televiziunea digitală este pur și simplu televiziunea de astăzi. Chiar și pe cablu aceasta prinde teren foarte rapid și numai așa putem avea spre 100 de posturi TV în grilă, din care din ce în ce mai multe sunt HD. Lărgimea de bandă în tehnologia analogică ar fi imensă pentru un astfel de număr iar în cazul unui post în format HD, ar acoperi întreaga lărgime de bandă disponibilă. Televiziunea analogică este, dacă vreți, televiziunea de început, a lămpilor cu descărcare în gaz și a tubului catodic: așa cum receptorul TV a evoluat, tot așa a evoluat și tehnologia de emisie.

2. Trecerea la emisia digitală nu este de fapt obligatorie, conform convenției de la Geneva. Obligatorie este însă încetarea emisiei analogice și nu din rațiuni de modă, ci absolut tehnice, așa cum au explicat câțiva comentatori, mai sus: interferențe cu emisia digitală, deja existentă în țările din jur. În plus, emisia analogică asigură o folosință ineficientă a unei resurse inerent limitate: spectrul radio. Este ca și cum am cultiva doar gazon pe un teren extrem de roditor, care poate susține o cultură de grâu de mare randament la hectar.

3. Da, România este o țară hiper-cablată și suntem pe o poziție de frunte în Europa din acest motiv. Gradul mare de acoperire a cablului (+ DTH) este atât un lucru bun cât și unul îngrijorător.

Dincolo de beneficiiile cunoscute, piața românească a cablului TV este în prezent osificată și este practic imposibil ca un nou operator să intre pe această piață și să creeze o rețea de extinderea celei a liderilor pieței – Romtelecom și RCS&RDS. Pe termen mediu și lung, accesul la serviciile de televiziune (și internet, prin asociere) la puncte fixe este menită să fie un duopol. Iar duopolul înseamnă foarte, foarte puțină concurență.

Avantajul emisiei digitale terestre este că ar reduce foarte mult barierele de intrare pe piață, atât pentru retrasmițători (aceștia pot să funcționeze ca operatori ”virtuali”, pe infrastructura operată de titularul multiplexului), cât și direct pentru posturile TV, câtă vreme modelul lor comercial se bazează doar pe încasări din publicitate, emisia terestră poate fi suficientă, cel puțin în faza de lansare și de afirmare.

4. Faptul că rețelele de cablu pot să pună la dispoziție, pentru sume pe care unii le consideră modice, servicii multiple și de bună calitate se datorează economiilor de scară, date de mărimea rețelei și, în ultima vreme, și de importante economii de scop (folosirea aceleiași infastructuri pentru mai multe servicii furnizate). Nici cablul TV nu a ajuns la această eficiență și la aceste prețuri peste noapte, ci după mulți ani de extindere. Un operator care folosește emisia terestră poate ajunge și el la o astfel de eficiență – în mod interesant mai rapid decât un cablist, având în vedere infrastructura fizică mult mai restrînsă decât cea a unui cablist!

5. Ceea ce puțini își dau seama este că emisia terestră în format digital de compresie înaltă (MPEG 2) asigură o calitate a imaginii mult mai bună decât cea recepționată de noi pe cablu (nu mai este nevoie de compresie și decompresie, pe destul de lungul traseu de la postul TV la consumator). În plus, prin emisia terestră poate fi asigurat și serviciul de acces la internet, care merge la pachet adesea, în ziua de astăzi, cu vizionarea de programe TV, precum și servicii de video-on-demand, care se regăsesc, de asemenea, din ce în ce mai mult, în ofertele operatorilor de cablu.

6. Televiziunea terestră este și despre dreptul la informare. Sigur că nu scrie nimic în Constituție despre televiziune dar este de principiu că orice cetățean trebuie să aibă acces gratuit și direct la informație (inclusiv prin punerea la dispoziție. gratuit, a Monitorului Oficial, dar asta este deja altă anomalie a României!). Ceea ce trecem cu vederea este că în cazul emisiei terestre în format digital nu este vorba, în mod esențial, de televiziune, înțeleasă așa cum o știm noi de câteva decenii, ca un pachet de programe, legate între ele, fie transmise în direct, fie înregistrate. Televiziunea este, la rândul său, într-o mare schimbare și nu va mai fi așa cum o știam, în următorii 10-20 ani.

Emisia digitală este vorba însă de INFORMAȚIE pur și simplu, transmisă pe unde radio, direct la beneficiari, fie că este vorba de pixeli sau de biți.

7. Într-adevăr, încetarea emisiei analogice va lovi direct doar în ceea ce numim ”consumatori marginali”, care, în cazul de față, sunt adesea și la marginea societății. Adică, sunt săraci și nu își permit nici măcar cablul TV – prețurile acelea ”modice” or fi așa pentru orășeni ajunși la un anumit nivel de trai. Poate pentru 10% din populație nu merită să asigurăm alternativa și să menținem o întreagă rețea de relee dar putem oare să îi excludem complet pe aceștia de la accesul la informații și programe de divertisment? Și cei săraci și copiii celor săraci au nevoie de o alternativă. De altfel, după cum spuneam mai sus, emisia TV terestră poate să satisfacă în condiții de calitate și poate la prețuri chiar mai ”modice” decât cabliștii, necesarul de programe TV și servicii complementare, ale unei pături mult mai largi de consumatori.

8. În ceea ce privește problema televizoarelor vechi, programul de tranziție la televiziunea digitală prevedea și existența unor subvenții/gratuități pentru dotarea cu decodoare a celor săraci, care nu își permit un televizor ”tras în bandă”. Nu s-a făcut însă nimic în acest sens în România, așa cum nu s-a auzit nimic, până la acest articol, nici de campania de informare a populatiei pe care Guvernul României, împreună cu CNA trebuiau să o lanseze din vara lui 2014 (dacă aveați dubii că CNA doarme, acum aveți o dovadă concludentă).

8. Cineva a folosit expresia ”electrosmog”. Sunteți sigur că stăpâniți acest termen, care de altfel desemnează un fenomen controversat (pentru mai puțin cunoscători, este vorba de aceeași dezbatere cu cea care afirmă că poluarea creată de oamenii înșiși este cel puțin la fel de importantă într-un oraș, cu cea creată de autovehicule – așa o fi sau nu?). Oricum, nu putem vorbi de electrosmog în cazul câtorva emițătoare de mare putere (dar pe frecvențe mai degrabă joase) instalate pe forme de relief foarte înalte sau pe stâlpi, de asemenea de mare înălțime), fără a exista în jur și alte surse puternice de radiație electromagnetică (rețele de transport energie electrică, relee de telefonie mobilă etc), desigur cu excepția radiației din câmpul electromagnetic al Pământului și cea provenită de la Soare.

9. Nu am fost niciodată adeptul menținerii în viață a unor coloși de stat (vedeți alte materiale ale mele pe contributors.ro) dar în cazul SNR situația este diferită iar implicațiile pentru siguranța națională și sistemul de apărare nu sunt vorbă în vânt. Emisia TV pe unde radio are și rolul de a prelua transmiterea către populație, în caz de calamități și de război, a mesajelor din partea guvernului și a altor factori de conducere. De aceea toate releele SNR sunt obiective dotate cu pază militarizată. Emisia terestră este cel puțin un back-up pentru realizarea unor astfel de transmisiuni, în situația în care celelalte nu mai sunt disponibile. Dacă în SUA guvernul poate prelua controlul rețelelor de telefonie mobilă, în caz de urgență, printr-un simplu comutator, acest lucru nu este posibil în Europa și nici în România. Eu cred că SNR are atât o rațiune de existență comercială (poate fi rentabilă, dacă este condusă cu inteligență), pe timp de pace, cât și de infarstructură esențială pentru sistemul de apărare sau în caz de mari calamități.

Do not belive in miracles, especially those promised by cartelists

Everybody - well, almost everybody - in the world today seems to enjoy the lower prices for oil.  After a long winter, spring seems to finally come to our land and into our homes (OK, also in our cars). 

But is it really spring and, if so, it is here to stay? Not really. 

The prices for the most needed commodity which is represented by oil is determined, as a for other commodities, by the offer and demand for the ”black gold”.  Demand has been soaring all over the world for the last 50 years and more, whilst offer also increased, although not at the same pace and, importantly, not at the same costs for processing, transportation and processing. When demands exceeds the available offer, prices can only spike and no law can oppose to this basic law of the economics.  

The equation is not in fact that simple. The problem for the purchasers is aggravated by the fact that they are divided in different locations and with different interests.  They have to compete for oil or they will stop moving.  In the last decade a third way emerged, in the shape of alternative (mostly renewable) sources of supply, in huge quantities and available everywhere.  Available but not so easy to extract and to store, when speaking of the new electricity generation sources.  

The oil, on the other hand, is not in the hands and control of a single entity, be it a state or a multi-national company. There are at least a dozen major producing countries in the worlds, with oil in various quantities, qualities and possibilities to ship overseas. Although one might think that the oil market is global in size, it is regional at most, even with the advent of the super-tankers, capable of moving large quantities of crude at long distances. 

For years, most of the world oil producers, including the countries with the largest reserves, learned that they are stronger if they stay united.  They are different, have different interests and sometimes wage war to each other, for the control of the oil reserves, of course (see Iran and Irak, for instance). But they stay together and in order to ensure that this friendship holds, they put in writing their engagement, in the form of the Organization of the Petroleum Exporting Countries (OPEC). 

What is OPEC? Apparently, a honorable alliance of states, even if some of the members are not that honorable. It is headquartered in the peaceful Vienna, in the heart of Europe and its meetings are attended by elegant gentlemen, getting down from luxurious limousines. 

Appearance is deceiving in this case: in spite of the face shown to the world, OPEC is in fact a cartel: an explicit agreement among producers to control the level of the prices above their competitive level, set by demand and offer, through the control of the output. It is the largest cartel ever seen in the history of the humanity, with a very long duration and, worst of all, it is meant to stay around for a while. 

We all know that cartels are bad, because they alter the rule of thumb of the market economy and, because of this, they are prohibited almost anywhere in the world, except, perhaps, countries such as Cuba or North Korea, where there is not much market economy either. 

What happens and why the nice guys in suits meeting almost in the open in Vienna on a regular basis are not immediately apprehended by the police and thrown to jail? Well, the nice guys do bear with them the strongest weapon against the justice: diplomatic passports. They are all high ranking state dignitaries in their respective countries and out-of-touch of the due prosecution in their respect. Their actions are taken in the name of the states they represent and the immunity they benefit is known in the legal doctrine as the ”sovereign  state immunity”.  It is pretty much the same doctrine which shields for decades bloody or just crook heads of state, whilst these are in position.  Is it right? Definitely, it is not. A wrongdoing remains a wrongdoing, whoever is committing it and under what cover. Nice clothes do not turn bastards into angels and not even into true gentlemen. 

The nest of the cartel, hosted by Vienna, is the ultimate hypocrisy of this cartel. Vienna is the host of several reputable international organizations, from the United Nations to the International Atomic Energy Agency.  Like a predator, OPEC mimics the surroundings in an attempt to deceived the pray. 

So, do not forget that the decreases of the oil prices since December 2014 are not the natural result of market forces but the effect of the blunt decision of a cartel. And cartels never make gifts and never give up on their primary goal, which is to keep prices high and ensure hefty benefits to the participants. 

In this specific case, the OPEC members want nothing more to pull the carpet from the feet of what emerge as competitors to their market dominance: the alternative sources of gas and oil (such as the shale gas or the deep-waters oil alongside the shores of the South America), the new green energies (wind, solar, hydro) and the new fuel-saving technologies.  The OPEC members are pragmatic businessmen but they realized that too much greed, in the context of a long-lasting crisis, which left the world economy weakened, will eventually put at serious risk their supremacy. ”Wisely”, they decided to press the breaks and to show the world their smiling faces, which seem to say: ”we are your friends and partners and you should not worry or waste your time and money in finding new sources of energy or in research for a more efficient use of the fossil fuels”. The wave of the technology changes swept the world more than once - the steam engine, at least, died before being able to accomplish its full potential - and the OPEC members have no wish to follow on this path. 

Taking into account all these considerations, no rational person should be fooled by the apparently friendly approach of OPEC. A cartel remains a cartel, whatever is doing and even a reduction in prices, decided in concert and not by individual decision, is only made in order to strengthen the position of the cartel and to allow it to raise the prices again as soon as possible (at the cartel will), thus recovering anything which apparently gave up whilst being ”friendly”. 

OPEC members are very much aware that their market power - and the efficiency of OPEC, as a collective mechanism of setting world prices for the crude - will only exist as long as their - only - product remains in high demand and does not have feasible alternatives.  A cartel of the horses growers could enjoy a huge power 150 years ago but it would raise nothing than eyebrows or smiles today, with no impact on the economy and our life. OPEC members would like to avoid the faith of those who knew only how to grow horses or the faith of those who invested heavily in coal, at a time when this fuel seemed to rule the world for the next 100 years (until 1920-1930). It did not. 

This is why, remain wary and vigilant and prepare for the moment when, inevitably, the honorable OPEC members shall raise the price bar again, by limiting their output.  They will be able to do this - and they will do it for certain - when the investments in shale gas, in the renewable energy or nuclear energy would have faded to levels that it would make these investments unsustainable. We should not forget that investments in oil extraction, especially, have a lot of sunk costs (sometimes, literally) and a shock induced by an abrupt loss of attractiveness may give these alternative sources and new technology a blow difficult to recover later on. 

So, beware of cartelists, even when they bring gifts.  This used to be said in the context of the Trojan horse, which made the great Troja fall to its assailants, but it is perfectly applicable here. 

Starea concurentei in 2015

Clasamentul Global Competitiveness Report pentru 2014-2015, realizat de catre Global Economic Forum plaseaza Romania pe o pozitie buna – cea mai buna de pana acum: locul 59 din 144 de state analizate, ceea ce implica apartenenta Romaniei la un grup de state din care mai fac parte Albania, Egipt, Georgia, Serbia si chiar Ucraina. Chiar daca este vorba de cea mai buna pozitionare a Romaniei de cand este realizat acest clasament, trebuie sa avem in vedere ca Romania este cea mai slab cotata tara din Uniunea Europeana, cu 5 pozitii in urma Bulgariei.

Exista motive de bucurie, deci, dar optimismul trebuie sa fie retinut.

Care sunt aspectele care trag in jos Romania? In vreme ce Romania puncteaza bine la politicile macroeconomice – pozitia 46 la nivel mondial (aici un mare merit revine de fapt Bancii Nationale a Romaniei) – si la capacitatea de adoptare a tehnologiei – locul 45 – tara noastra pierde masiv la capitolul institutiilor – doar locul 88 – si in ceea ce priveste piata muncii – pozitia 90.

Raportul nu detaliaza intre institutii, ceea ce este corect, deoarece functionarea in parametri optimi a unor instittutii – BNR, DNA – nu poate compensa suficient lipsa de eficienta a altor institutii. La final, nota acordata institutiilor publice din Romania este mai degraba nota codasilor, asa cum viteza de deplasare a unui grup de oameni pe munte este data de viteza celor mai lenti componenti ai grupului. Desigur, Consiliul Concurentei nu se afla pe pozitiile din urma dar este evidenta pierderea de viteza si lipsa de focus ale acestei institutii - esentiale pentru mediul economic - in ultimii 2 ani.

Dupa cum am sustinut si in alte ocazii, o economie competitiva pe plan extern presupune in mare masura un joc al concurentei nealterat in plan intern. Garantia unui astfel de proces consta in respectarea regulilor de concurenta prevazute de Legea concurentei nr.21/1996 si de Tratatul de Functionare a Uniunii Europene. Respectarea regulilor trebuie sa fie, in primul rand, un proces voluntar al companiilor dar este si preocuparea principala a unei institutii publice cu puteri largi de control si sanctionare - Consiliul Concurentei.

Ce mai face insa si ce a facut in ultima vreme Consiliul Concurentei? Asa cum se vede in mod evident, Consiliul a adoptat o pozitie discreta ("low profile") in conditiile in care acesta nu are inca un Plen complet - numarul membrilor s-a redus la doar 4 din cei 7 prevazuti de lege iar 3 membri au mandatele expirate si nu au fost inca reconfirmati.

Interimatul de la conducerea Consiliului Concurentei ofera o explicatie a neimplicarii acestuia in multe manifestari anticoncurentiale ce ar trebui combatute, dar nu este, totusi, o scuza absoluta in aceasta privinta - in definitiv, potrivit legii de organizare, membrii aflati inca in functie au atributii depline si au datoria de a isi indeplini atributiile asa cum trebuie.

In egala masura este dificil de inteles si imposibil de acceptat orientarea autoritatii de concurenta catre "vanarea" unor tinte usoare, atat in ceea ce priveste comportamentele investigate cat si companiile sanctionate.  

Aproape 60% (!!) din cazurile investigate de catre Consiliul Concurentei vizeaza, potrivit evidentelor furnizate de catre autoritate, posibile restrictii verticale, intre producatori si distribuitori – fixarea pretului sau a altor conditii de comercializare.  

Este o situatie unica in ansamblul autoritatilor de concurenta din Uniunea Europeana - o anomaile care nu tine cont de faptul ca, in ordinea fireasca a nocivitatii pentru mediul concurential, restrictiile verticale sunt de abia pe locul 3, dupa carteluri si abuzuri de pozitie dominanta. In jurisdictii precum Statele Unite ale Americii, tara de origine a dreptului concurentei, restrictiile verticale nici macar nu constituie incalcari prin obiect ale legii, asa cum se intampla in Uniunea Europeana.  Singura explicatie decenta a unei astfel de abordari ar fi aceea ca economia Romaniei este parazitata la nivele uriase de astfel de restrictii verticale, anticoncurentiale, ceea ce ar face din aceasta un unicat (nedorit) in ansamblul oricarei economii de piata, de oriunde de pe glob.  Statistic vorbind, o astfel de realitate este dificil de atins dar in cazul nostru este suficient sa luam nota de absenta unei justificari publice a Consiliului Concurentei in ceea ce priveste concentrarea activitatii sale pe acordurile anticoncurentiale verticale.

Veti auzi in curand cum Consiliul Concurentei se va "mandri" cu aplicarea de amenzi contraventionale in cazul acordurilor prin care producatorii sau unii importatori si cativa retaileri de produse alimentare sustineau in comun efortul financiar necesar pentru organizarea de promotii.  Promotiile erau benefice consumatorilor dar probabil ca in viitor vor dispare - sau vor fi mult mai limitate - sub imperiul unei atitudini pe care nu ezit sa o numesc obtuza si care ignora atat situatiile concrete de fapt din acest caz, cat si conditiile generale concrete ale pietei (marjele mici ale retailerilor de produse alimentare, duratele scurte ale promotiilor si cotele de mici de piata ale produselor vizate etc).  Temerea mea pleaca de la precedente in acest sens - analiza ca neconcurentiale a campaniilor de buy-back de produse electrocasnice si sanctionarea acestora au condus la reducerea drastica a acestui tip de operatiune, altminteri profitabil consumatorilor.  

Imi este teama ca aceeasi autoritate nu va putea sa explice cum de ce doar unii producatori/importatori si doar unii retalieri vor fi sanctionati, pentru comportamente similare, pana la identitate deplina, cu cele ale unor concurenti ai acestora, considerati inocenti. Si asta in cazul unor comportamente pe care autoritatea le considera ca fiind incalcari prin obiect ale legii!

Am reluat ideile privitoare la acest caz, in care decizia finala va fi anuntata foarte curand, deoarece acesta reprezinta o noua culme, nedorita, a concentrarii Consiliului Concurentei pe activitati benigne, in dauna combaterii comportamentelor maligne care cangreneaza economia Romaniei.

Este cu deosebire ingrijorator numarul foarte redus de carteluri investigate de catre Consiliul Concurentei, in conditiile in care exista un numar foarte mare de astfel de intelegeri ilegale, in aproape toate ramurile economice, si in conditiile in care in cadrul Consiliului Concurentei a fost creat acum cativa ani un serviciu specializat in detectarea si combatarea cartelurilor.

Unde este problema si de ce Consiliul Concurentei nu acorda atentie suficienta celor mai grave fapte anticoncurentiale - cele care cresc preturile pentru consumatori si care afecteaza competivitatea economiei Romaniei?

Probabil ca dificultatea identificarii posibilelor carteluri – in cea mai mare parte, secrete - este o explicatie pentru numarul redus de cazuri. Pe de alta parte trebuie sa avem in vedere ca autoritatea romana de concurenta dispune deja de personal calificat si de uriasa expertiza acumulata de Uniunea Europeana in cei peste 60 de ani combatere a acestor comportamente.

Spre deosebire de carteluri, restrictiile convenite intre producatori/importatori si distribuitori sunt usor de identificat, avand in vedere ca intre acestia exista deja raporturi comerciale, documentate prin contracte si o bogata corespondenta.

Asadar, Consiliul Concurentei, institutie bugetara de o importanta desoebita pentru economie (spun adesea ca acesta are importanta pe care DNA o are in sfera faptelor penale), cam esueaza in indeplinirea misiunii sale fundamentale.

In acest context si fiindca tot este in curs procesul de reinnoire a mandatelor membrilor Plenului Consiliului Concurentei, doresc si propun ca reconfirmarea mandatelor sa fie conditionata de:

-     prezentarea unui bilant al activitatii membrilor pentru care termenul mandatului a expirat in mai 2014, asa cum am procedat si eu, in octombrie 2013, la renuntarea la functia de Vice-Presedinte al Consiliului Concurentei.

-     prezentarea de catre cei care doresc sa faca parte in viitor din Plen a unui plan de activitati concrete, care sa fie axat, in primul rand, pe combaterea cartelurilor, pe planul doi a abuzurilor de pozitie dominanta si doar in al treilea rand pe combatarea acelor restrictii verticale cu reale efecte negative asupra economiei si asupra consumatorilor.

Ceva trebuie facut, urgent, pentru a repune Consiliul Concurentei, pe fagasul normal, cel mentionat in legea de organizare: de a asigura competivitatea economiei si, in final, bunastarea consumatorilor.

Revenind la metafora grupului care urca pe munte, Consiliul Concurentei nu este un component oarecare al acestuia – pana acum cativa ani era dat ca exemplu, alaturi de Banca Nationala – pentru fermitatea si eficienta activitatilor sale. Este timpul sa se intoarca in fruntea coloanei, acolo unde ii este locul.

Fundamentul obligatoriu al "Romaniei lucrului bine făcut": o economie de piata puternica

http://www.contributors.ro/economie/romania-lucrului-bine-facut-nu-poate-fi-bine-facuta-decat-pe-o-baza-economica-solida/

Scurte consideratii cu privire la recentele modificari ale Legii concurentei prin OUG nr.77/2014

Prima observatie este ca autoritatea de concurenta persistă în lipsa de transparență față de partenerii instituționali (”stakeholders”), așa că OUG 77/2014 a fost adoptată de guvern pe 3 decembrie 2014 în cea mai mare discreție. OUG 77/2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României pe 10 decembrie 2014 și modifică atât Legea concurentei nr.21/1996 cat si procedurile nationale in materia ajutorului de stat - proceduri noi, mult mai complexe fata de cele anterioare. 

In ceea ce priveste modificarile la regimul procedurilor de ajutor de stat găsiți unele detalii aici. 

În ceea ce privește Legea concurenței, OUG 77/2014 reia acele prevederi din OG 12/2014, din august 2014, care, cel putin datorita includerii intr-o ordonanta simpla de guvern, sunt posibil neconstitutionale: Legea concurentei este lege organică iar conform art.115, alineat (1) din Constitutia Romaniei ”Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”.

Repetarea acestor prevederi în cuprinsul OUG nr.77/2014, in conditiile in care in fata instantelor judecatoresti a fost ridicata deja exceptia de neconstitutionalitate a OG 12/2014, este practic o recunoastere tacita a greselii facute de guvern în luna august.  

Trebuie remarcat că în intervalul august-decembrie 2014 au fost emise câteva decizii ale Consiliului Concurentei, inclusiv de sanctionare (cazul agentiilor de media), care sunt puse sub semnul intrebarii datorita neconstitutionalitatii OG 12/2014. 

Dincolo de procesul de adoptare a OUG nr.77/2014 și acest din urmă act normativ conține posibile elemente de neconstituționalitate, prin prisma alineatului (6) din acelasi articol 115 din Constituție: ”Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

Or, prin OUG nr.77/2014 sunt aduse modificări modalității de funcționare a Plenului Consiliului Concurenței și de numire a componenței comisiilor de caz. Modificările aduse semnalează o tendință de schimbare a însăși modalității de funcționare a Plenului și a comisiilor, cu impact asupra modalității de adoptare a deciziilor și a independenței membrilor Plenului. 

În plus, este restrâns dreptul de contestare a ordinelor Președintelui Consiliului Concurenței care reglementează accesul la dosarul de investigație, care nu s-ar putea face decât în cadrul acțiunii de contestare a înseși deciziei finale.