Industria de cablu ar trebui sa isi "elibereze" consumatorii

Am publicat recent pe acest site o opinie personală prin care consideram că modul în care obligaţia „must carry”, de retransmitere a unor posturi TV, este reglementată de art.82 din Legea audiovizualului contravine unor prevederi din Constituţia României şi unor principii fundamentale ale economiei de piaţă - http://www.contributors.ro/media-tech/o-mare-anomalie-%E2%80%93-obligatia-%E2%80%9Emust-carry%E2%80%9D-din-legea-audiovizualului.

Am constatat cu această ocazie, prin comentariile primite, că există o îngrijorare cu privire la puterea de piaţă a operatorilor de cablu, care pot să se comporte abuziv, în sensul eliminării din grilă a unor posturi TV, mai ales a celor care ar fi în concurenţă cu posturi cu profil similar deţinute de aceşti operatori.  Sau că ar putea decide eliminarea unor posturi „incomode” pentru politicieni.  Cu privire la această din urmă îngrijorare, vreau să arăt că diversitatea de opinii şi asigurarea prezentării tuturor poziţiilor faţă de o temă trebuie să existe şi să fie asigurate de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, în cadrul fiecărui post TV.  Din păcate, foarte multe persoane urmăresc doar posturile TV care consideră că le reflectă propriile opinii, dovada cea mai certă că posturile TV nu sunt obiective şi nu asigură echilibrul opiniilor, aşa cum ar trebui. CNA ar trebui să acorde o atenţie mai mare acestei polarizări, reflectată în preferinţele consumatorilor pentru un post TV sau altul şi ar trebui să intervină ferm şi eficient pentru a restabili echilibrul.  Nu se poate vorbi de concurenţă între posturile TV câtă vreme fiecare are privitorii săi „captivi” .

Revenind la tema anunţată, faţă de îngrijorările exprimate faţă de arbitrariul operatorilor de cablu am răspuns că obligaţia „must carry” nu reprezintă oricum o soluţie la puterea de piaţă a firmelor de cablu şi am propus, în reacţiile la comentarii, soluţii alternative cum este reglementarea tarifelor de acces la astfel de reţele sau obligarea firmelor de cablu să procedeze la o separare funcţională a posturilor TV de reţelele de cablu, cu obligarea lor de a tratata nediscriminatoriu solicitările de acces în grilă.  În ceea ce priveşte puterea de piaţă a operatorilor de cablu, am explicat că aceasta este contrabalansată de existenţa alternativelor – platformele de recepţie prin satelit (DTH), emisia de programe TV în format digital prin frecvenţe radio (DVB-T), care urmează a fi implementată în curând şi, parţial, recepţionarea de programe TV prin internet.  Nu ne-am afla, deci, în prezenţa unui monopol al firmelor de cablu, iar puterea de piaţă a acestora derivă mai degrabă din comportamentul consumatorilor care acordă o mai mare preferinţă recepţiei de programe TV prin cablu, rod al unei îndelungate tradiţii în perioada de după 1990.

Sunt de opinie că îngrijorarea este legitimă. Operatorii de cablu din România (şi nu numai - modelul este încă destul de răspândit în lume) îşi ţin în „captivitate” clienţii prin oferirea programelor TV într-un sistem „a la carte”.  Posturile TV la care avem acces sunt (pre)stabilite de către operatori iar la acestea se adaugă, posturile TV impuse prin prevederea legală din art.82 al Legii audiovizualului.  Realitatea ne spune că, în ordinea de prioritate, dorinţa fiecărui consumator individual este ultima, după cea a operatorului şi cea a statului. Este adevărat că programele incluse în grilă de operatori iau în calcul şi preferinţele consumatorilor, după cum şi posturile TV incluse în „must carry” au la bază studii de audienţă, fiind premiate, de principiu, posturile cele mai urmărite.  Problema este însă că atât operatorii cât şi CNA, ca gestionar al obligaţiei de „must carry”, creează pachete de programe care încearcă să satisfacă cât mai multă lume dar într-un mod generalizant, forţat, aproape socialist.  Pachetele de programe reprezintă soluţii de compromis, prin care operatorii încearcă să împace „capra, varza şi lupul”, adică cerinţele cât mai multor consumatori, în acelaşi timp, la care se adaugă programele „must carry”.  Rezultatul este că fiecare consumator primeşte câte puţin din ceea ce îl interesează în mod real dar într-un ambalaj mult mai pompos decât modesta realitate. Asta în condiţiile în care tehnologia din prezent – digitalizarea – permite crearea unor pachete de programe personalizate pentru fiecare consumator în parte sau pentru categorii specifice de consumatori (ştiri, sport, ştiinţă, muzică) cu dreptul telespectatorului de a le achiziţiona doar pe acestea.  Procesul de care vorbesc ar fi foarte greu, aproape imposibil de realizat, în condiţiile televiziunii analogice.  În definitiv, clientul este cel care plăteşte şi are dreptul să primească pachete personalizate în locul unui pachet „a la carte”, cum se întâmplă în prezent.

Faptul că personalizarea este posibilă la nivel de consumator individual este demonstrată şi de apariţia şi evoluţia programelor de tipul „pay-per-view”, în care consumatorul alege ce programe doreşte să vizioneze şi plăteşte doar pentru acestea.  Devine, astfel, evident, ca set-top-box-urile (decodoarele) din locuinţele noastre pot fi cu adevărat „cutiuţe magice”, capabile să ofere o mai mare flexibilitate şi programe pe dorinţa fiecăruia.

Televiziunile care văd corect viitorul fac deja un pas mai departe şi oferă acces personalizat, în sistem pay-per-view, prin intermediul internetului – vezi, în acest sens, platforma www.voyo.ro.  Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi dau seama de potenţialul imens al unei asemenea platforme, o alternativă mai mult decât convenabilă la „torente”.  De altfel, toate televiziunile din România furnizează programele lor şi pe internet, de mai multă vreme, iar în condiţiile creşterii acoperirii internetului de mare viteză, acest mediu se constituie într-o reală alternativă la recepţia programelor prin cablu.  Există şi operatori, deocamdată de nişă, care oferă acces la programe TV mult mai diversificate prin intermediul protocoalelor internet (IPTV).  Unii dintre operatorii de telefonie mobilă se pregătesc şi ei să furnizeze conţinut, având la bază dorinţa de a urca în „amonte”, către activităţile cu mai multă valoare adăugată, care pot genera venituri suplimentare.  Este posibil ca şi această extindere a operatorilor de telefonie mobilă să genereze tensiuni, similare celor dintre operatorii de telefonie mobilă şi posturile TV.

Priviţi din  perspectiva dezvoltării şi potenţialului noilor tehnologii, operatorii de cablu riscă să pară, destul de curând, demodaţi şi rupţi de tendinţele tehnologice.  Dacă vor continua să se comporte ca în anii 1990, când cablul era singurul care putea să ofere un număr suficient de mare de programe TV în condiţii bune de calitate şi preţ, ar putea fi luaţi de valul evoluţiilor tehnologice.  Am arătat cu altă ocazie că operatorii de cablu sunt destul de conştienţi de noile provocări iar deţinerea de canale proprii este o încercare de a urca pe lanţul valoric spre zona producţiei şi emisiei TV.  Aşa cum cele mai mari venituri la nivel mondial nu sunt realizate de marii furnizori de servicii de acces internet ci de furnizorii de conţinut (Google, Facebook, Amazon etc), tot astfel câştigurile cele mai mari în domeniul programelor TV nu este realizat de transmiţători, ci de furnizorii de conţinut.  Pe de altă parte, aşa cum s-a remarcat, intrarea operatorilor de cablu pe aceste pieţe creează tensiuni şi conflicte cu posturile TV clasice. Posturile TV „clasice” îşi văd poziţiile ameninţate prin intrarea în competiţie cu posturi TV deţinute de retransmiţători şi au temerea – legitimă – că aceştia ar putea favoriza propriile posturi în defavoarea lor. 

Chiar dacă urcarea „în amonte” a operatorilor de cablu este o mişcare logică din punct de vedere economic, în situaţia în care aceştia continuă să deţină o pondere importantă în retransmisia de programe TV, sunt necesare măsuri care să prevină abuzurile faţă de posturile TV care nu le aparţin.  Este evident că eliminarea abuzivă a unui post TV lipseşte, în egală măsură clienţii acelui operator de posibilitatea de a beneficia de programele respective, dacă ar dori acest lucru.  Cu excepţia posturilor TV care se încadrează firesc în „must carry” – televiziunea publică, televiziunile cu profil cultural, religios sau aparţinând minorităţilor naţionale - decizia cu privire la recepţionarea unui anumit post trebuie să fie a consumatorilor.  Din punctul de vedere al operatorilor de cablu poate exista nevoia unui număr minim de pachete, astfel încât asigurarea retransmisiei să fie viabilă din punct de vedere economic la fiecare punct din reţea.  Pe baza regulii că valoarea unei mărfi pentru o persoană este dată, în cea mai mare parte, de utilitatea mărfii pentru aceea persoană, pot achita acelaşi preţ (sau chiar mai mare) pentru 10 canale care mă interesează foarte mult ca şi pentru 100 sau 150 de canale care, în ceea ce mai mare parte, nu mă interesează. Poate că libertatea mea ca şi consumator nu va fi absolută dar ea va fi mai mare decât în prezent.

Industria de cablu trebuie, aşadar, să îşi „elibereze” consumatorii.  Nu este un proces care se poate derula peste noapte dar nici nu necesită eforturi supraomeneşti.  Operatorii de cablu trebuie să lase puterea de alegere în mâinile clienţilor lor şi doar prin acest proces – democratic – vor reuşi să îşi asigure viabilitatea pe termen lung.

O mare anomalie - obligatia "must carry"din Legea Audiovizualului

http://www.contributors.ro/media-tech/o-mare-anomalie-%E2%80%93-obligatia-%E2%80%9Emust-carry%E2%80%9D-din-legea-audiovizualului/

Companiile de stat - Quo vadis ?

http://www.contributors.ro/economie/companiile-de-stat-%E2%80%93-quo-vadis/

Companiile de stat – Quo vadis ?

Companiile de stat sunt o prezenţă familiară pentru orice român, mai ales dacă a crescut în peisajul înţesat de întreprinderi (socialiste) de stat de dinainte de 1990 sau chiar în epoca frământată a trecerii spre economia privată de după 1990.  Privatizarea întreprinderilor socialiste a reprezentat un proces marcat de mult prea puţine reuşite, iar consecinţa a fost apariţia convingerii că întreprinderile de stat trebuie să continue să existe, pur şi simplu, chiar dacă cele mai multe au încetat a mai fi motive de mândrie şi repere pentru mediul economic.  Există atât suporteri din principiu ai proprietăţii publice dar şi mici întreprinzători care privesc cu reticenţă, în egală măsură, privatizarea companiilor rămase sub controlul statului, din motive diverse – unii din convingerea în virtuţile capitalismului de stat, alţii din neîncrederea în transparenţa şi corectitudinea unui asemenea proces.  În tot acest context, dezvoltarea şi strategiile de viitor al companiilor de stat din România sunt asemenea peisajului îngheţat al miezului de iarnă.  Cu dezavantajul că, sub povara gheţii, companiile de stat din România sunt în pericol să se prăbuşească. Operatorii economici, în cadrul economiei de piaţă şi al concurenţei, sunt organisme vii, care trebuie să se mişte, să evolueze, să corespundă noilor provocări de pe « frontul de luptă » al economiei de piaţă.  Privatizarea nu este, de altfel, singura opţiune pentru a face aceste companii viabile.  Esenţial este să existe, în politicile publice şi în programele guvernului, viziuni şi obiective cuantificabile pe care companiile să le realizeze pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung.  Doar după aceea ne putem gândi la care este cea mai bună modalitate de a realiza acele obiective.  Factorii de decizie ar trebui să se gândească la fiecare companie în parte: care sunt avantajele acesteia, punctele slabe şi ce se poate face – în mod realist. 

Înainte de a merge mai departe în evaluarea sorţii companiilor de stat din România, să ne aşezăm puţin şi să privim în jur la ce s-a întâmplat şi la ce se mai întâmplă în lume în privinţa capitalismului de stat.

Implicarea statului în economice există de când lumea iar companiile de stat, într-o formă cât de cât similară cu statutul din prezent, au apărut încă din sec.XVII – East India Company din Anglia, apărută în 1600 sau, „concurentul”acesteia, Dutch East India Compay din Olanda, apărută în 1602. Acestea erau adevăraţi coloşi, deţineau monopolul asupra unor relaţiii comerciale extrem de importante iar în termeni moderni cele două corporaţii ar putea fi numite campioni naţionali.

Implicarea statelor în activităţile private nu a încetat niciodată de-a lungul istoriei, cu momente de flux şi de reflux, iar modelul întreprinzătorului privat s-a confruntat în permandenţă cu modelul capitalismului de stat, acesta din urmă fiind considerat, paradoxal, atât o soluţie la excesele capitalismului „sălbatic”, cât şi o soluţie pentru salvarea corporaţiilor în momente de restrişte (vezi naţionalizarea unor instituţii financiare sau producători auto la începutul actualei crize financiare).

În condiţiile în care economia de piaţă s-a impus ca model de organizare a activităţilor economice aproape peste tot în lume, cu exemple foarte rare - Coreea de Nord, Cuba (care a început, totuşi, reforme timide) sau Venezuela (un caz atipic de involuţie către o economie de stat şi de comandă) – competiţia pentru supremaţie între companiile cu capital privat şi companiile deţinute de stat este mai actuală ca oricând.

Există ţări care îşi bazează mare parte din succesul economic din ultimii 10-20 ani pe companii de stat: China este cel mai cunoscut exemplu dar putem include aici şi unul din noii „tigri”, Brazilia.  Exemplele oferite de acestea creează admiraţie şi adepţi dar ca multe realizări de prestigiu de-a lungul istoriei, puţini se opresc să cuantifice daunele şi victimele colaterale.

„Campionii naţionali” sunt prezenţi mai ales în domeniile considerate strategice, cum este sectorul producţiei şi transportului energiei, în transporturi şi în exploatarea resurselor minerale. 

Campionii naţionali au reprezentat şi reprezintă în aceste ţări o modalitate de a „arde etapele”, de a face salturi către nivelul economiilor dezvoltate în care marile corporaţii – private, de această dată – sunt o prezenţă familiară.  Strategia acestor ţări are fundamente economice corecte şi şanse bune de reuşită.  Marile companii concentrează resurse şi realizează economii de scară care nu ar putea fi realizate de către companiile private decât în urma unei evoluţii îndelungate şi cu costuri mai mari. Companiile de stat pot opera cu mai mare determinare decât o companie privată în domenii cum este infrastructura, cu atât mai mult cu cât dezvoltarea acesteia prespune adesea existenţa unor politici şi strategii publice adecvate. Argumentele în favoarea companiilor controlate de stat s-au înmulţit, ca şi adepţii acestora, odată cu prăbuşirea unor mari corporaţii, atât înainte dar mai ales după izbucnirea crizei financiare. Câtă vreme companiile contribuie la creşterea sau menţinerea bunăstării generale a populaţiei iar guvernele sunt sensibile la asigurarea bunăstării, rolul companiilor de stat va rămâne important.  În definitiv, concurenţa se manifestă şi între naţiuni, nu doar între corporaţii, şi atunci poate că ar fi necesar şi util ca statele să sprijine companiile pe care deţin.  Dacă este să îl ascultăm pe profesorul Michael A.Porter de la Harvard Business School, comparaţia între naţiuni se bazează, mai degrabă, pe un mediu de afaceri stimulativ pentru eficienţă şi inovaţie, decât pe existenţa unor mari companii.  Sau, mai precis, se bazează pe companii care se luptă să devină mari, prin merite proprii, decât pe companii care se nasc mari.

Modelul capitalismului de stat are, ca orice model economic, problemele sale. Acesta pare atrăgător dar nu este decât o Fata Morgana câtă vreme este văzut ca un scop în sine sau, cel mult, ca o chestiune de orgoliu naţional. Mărimea unei companii, private sau de stat, nu a fost niciodată doar o sursă de eficienţe, ci şi o sursă de probleme, de la (aproape) inevitabila birocratizare a mecanismului decizional la comportamente de piaţă care urmăresc conservarea avantajelor conferite de poziţia deţinută, în dauna celorlalte companii.  Companiile de stat sunt, de regulă, de talie mare şi deţin chiar monopoluri sau exclusivităţi care le privează de „fitnessul” oferit de concurenţa cu alte companii.  Companiile de stat pot să dispună de resursele mari necesare activităţilor de cercetare şi invovare dar de cele mai multe ori aceste activităţi nu se află pe lista de priorităţi a managementului. „Big is beatutiful”, par să spună marile companii de stat – de ce ar trebui să ne mai aventurăm pe căile necunoscute ale cercetării ? Din punctul de vedere al societăţii în ansamblu, nu tot ce este mare este şi frumos (si sănătos). 

Problema cea mai mare a companiilor de stat, oriunde în lume, este însă aceea că mecanismul de selecţie al managementului este influenţat de factori care au prea puţin de-a face cu calităţile necesare conducerii unei companii.  Adică de factori care ţin de mediul politic. Cu toate că nu trebuie pus semnul egalităţii între mediul politic şi un management ineficient, este evident că mecanismul de selecţie pe criterii politice nu este, prin esenţa sa, cel mai potrivit şi poate ajunge relativ facil la rezultate cum sunt plasarea unui doctor pe postul unui inginer şi a unui inginer pe postul care ar fi trebuit să fie ocupat de un doctor.  Mi s-ar putea răspunde că o astfel de selecţie defectuoasă se poate întâmpla şi în cazul unei companii private în care acţionariatul este „atomizat” în mii, sute de mii sau chiar milioane de acţionari.  Argumentul are valoare dar din păcate sistemul politic iese în dezavantaj dintr-o asemenea comparaţie deoarece, dacă în cazul companiei private, există posibilitatea tragerii la răspundere (civilă sau penală) a celor care se fac vinovaţi de un management prost, în sistemul politic răspunderea se angajează greu, de regulă o dată la 4 ani şi nici atunci sancţiunile nu merg mai departe de „concedierea” celui care a ales un management prost.

Care este starea de lucruri actuală din România ? Statul român deţine societăţi comerciale şi regii autonome în domenii din cele mai variate, de la producţia de medicamente la producţia de apă grea pentru centralele nucleare, de la transporturi pe aeriene şi pe calea ferată la servicii poştale şi producţia de energie electrică, de la extracţia sării sau a gazelor naturale la loterie şi jocuri de noroc.  La prima vedere – o adevărată bogăţie ! Mai toate aceste entităţi comerciale sunt însă pe pierdere – lucru extrem de greu de explicat în situaţia acelor companii de stat care beneficiază de monopol sau exclusivitate – sau, în cel mai bun caz, înregistrează profituri modeste, insuficiente pentru a putea investi în dezvoltarea lor ulterioară.  O privire rapidă dezvăluie că toate aceste companii sunt caracterizate de „boli” comune: parazitarea lor de către căpuşe politice (sau, pur şi simplu, ale unor prieteni mai bine plasaţi), personal numeros, peste nevoile companiei şi o cantitate insuportabil de mare de nepăsare.  Deasupra tuturor acestora - cea mai insidoasă dar şi cea mai gravă dintre ele – este lipsa unei viziuni clare şi cât mai realiste asupra perspectivelor de viitor.  Multe dintre companiile de stat cred încă că le este permis să planeze deasupra realităţilor economice, fără să îşi facă griji pentru ziua de mâine.  Grijile, chiar dacă există, nu trebuie să fie rezolvate de managerii companiilor de stat ci de însuşi statul.

Evident că enumerarea problemelor companiilor de stat, de mai înainte, nu are niciun caracter de noutate.  Aceste probleme au fost constatate de mulţi alţii înaintea mea: experţi, jurnalişti, oameni de afaceri, reprezentanţi ai FMI şi ai Comisiei Europene.  Din ce în ce mai frecvent, în ultima vreme. Ceea ce constat, în plus, este că, din păcate, se face prea puţin dincolo de simpla recunoaştere a existenţei unor probleme. 

Dar ce ar trebui făcut în acest context ? Răspunsul corect este că Statul român ar trebui să treacă de dilema drobului de sare, deoarece problemele sunt create de oameni şi pot fi rezolvate tot de oameni.  Demersul nu este atât de dificil şi presupune parcurgerea a trei etape - plus un ingredient esenţial - voinţă.

1.    Primul pas îl reprezintă  elaborarea de politici publice şi strategii fezabile pe termen mediu şi lung pentru sectoarele economice în care activează companiile de stat.  Politicile publice sunt apanajul statului dar este esenţial ca acestea să includă obiective precise, ceea ce va permite evaluarea cât mai exactă a succesului sau insuccesului respectivelor politici.

2.    În cea de-a doua etapă, statul va trebui să evalueze în ce măsură realizarea fiecăreia dintre politicile publice sectoriale poate fi îndeplinită cu mai mare succes de actori privaţi  sau este necesară participarea unor companii deţinute de stat.  Principiul trebuie să fie acela al creării unui cadru propice pentru dezvoltarea unor operatori economici capabili, cu capital privat, şi doar în subsidiar şi acolo unde se impune (activităţi şi sectoare economice care necesită investiţii considerabile în active greu de amortizat – „sunk investment”), implicarea unor operatori economici de stat.

Dacă decide că existenţa unor companii de stat este necesară într-un anumit sector, statul trebuie să aibă în vedere că acestea trebuie să se comporte conform regulilor economiei de piaţă, fără a fi „dopate” prin subvenţii, facilităţi şi orice forme de sprijin.  Un astfel de ajutor ar cădea, cel mai probabil, sub incidenţa regulilor care limitează ajutorul de stat, precum şi sub posibila incidenţă a principiilor liberei concurenţe sau a regulilor din Tratatul de Fuincţionare a Uniunii Europene care se referă la libertatea de mişcare a produselor, capitalului şi serviciilor.

3.    Doar după parcurgerea etapelor de mai sus, Statul va trebui să analizeze şi să ia decizii cu privire la modalitatea optimă de organizare şi management a companiilor pe care le deţine, precum şi cu privire la care dintre acestea vor fi privatizate.

A proceda altfel decât în modalitatea expusă mai sus, ar însemna să „punem carul înaintea boilor”. Privatizarea companiilor pentru care deţinerea controlului de către stat nu are vreun sens evident, este o urgenţă. Acestea „gripează” funcţionarea mecanismelor economice şi induc ineficienţe de-a lungul unor întregi sectoare economice.  Să nu uităm că Romania a coborât 10 locuri, de pe locul 67 pe locul 77, în Global Competitivness Index 2011-2012, elaborat de World Economic Forum, comparativ cu clasamentul 2010-2011.  Ineficienţa nu se datorează atât datorită implicării politicului în deciziile companiilor de stat, aşa cum s-ar putea crede, ci mai mult din cauza faptului că aceste companii funcţionează ca grupuri de presiune extrem de eficiente în influenţarea factorului politic.  Peste tot în lume – şi România nu face excepţie – companiile de stat încearcă să impună promovarea prin legislaţie a propriilor interese, sub raţiuni „înalte”, cum este protejarea interesului public (indiferent ce o fi însemnând asta) sau protejarea locurilor de muncă ale personalului.  Măsurile astfel obţinute distorsionează procesul economic şi conduc la o folosire neraţională a resurselor financiare şi umane şi a resurselor de producţie, ceea ce duce, de fapt, la o scădere a competivităţii economiei României, în ansamblul său.

Pe de altă parte, este nevoie de mult discernământ deoarece privatizarea este ireversibilă iar încercarea de creare a unor noi companii de stat, în viitor, în locul celor cedate, va presupune eforturi financiare considerabile, dificile chiar şi pentru stat.  În plus, odată cu retragerea din unele companii deţinute în prezent (total sau parţial), statul ar putea să preia pachete minoritare de acţiuni în alte companii, private, active în sectoarele economice de interes.  Acest model este utilizat în economiile emergente (de exemplu, în Brazilia) şi presupune că statul investeşte în companii care au nevoie de capital pentru realizarea unor investiţii şi nu pot găsi cu uşurinţă finanţare pe piaţa financiară sau pe bursă. Modelul acţionarului minoritar poate prezenta avantaje şi pentru stat şi este preferabil deţinerii controlului asupra unor companii din sectoarele economice de interes.

În final, doresc să punctez faptul că tranformarea companiilor de stat în veritabili campioni naţionali trebuie să aibă la bază imperativul ca acestea să dobândească forţa necesară pentru a reuşi şi a fi competitive pe pieţele externe.  Adevărata capacitate economică nu este demonstrată pe o piaţă internă pe care compania de stat este un colos, ci în „lupta dreaptă” cu companii din alte ţări, private sau de stat. Nu sunt un adept al campionilor naţionali în domeniul economic şi nu cred că aceştia sunt cu adevărat utili, decât, cel mult, în măsura în care companiile de stat devin competitori redutabili, în măsură să promoveze exporturile României şi să genereze venituri pe măsura mărimii lor.

Aşadar, în decorul hibernal şi înaintea unui an electoral fierbinte, o întrebare îşi caută cu înfrigurare răspuns în România: ce facem, şi, mai ales, cine şi când va întreprinde măsuri elementare, astfel încât companiile de stat să se transforme din pietre de moară (cum bine spunea dl.Bode, noul Ministru al Economiei) în aripi pentru creşterea economică ?

Cui ii este frica de concurenta in sanatate ?

Amenda record pentru producatorii si distribuitorii de carburanti din Romania / Record fine for fuel companies in Romania

Consiliul Concurentei din Romania a anuntat astazi aplicarea unei amenzi de 205 milioane EUR celor 5 companii active in sectorul producatorului si distributiei de carburanti (OMV Petrom, Rompetrol - din grupul KazMunaiGaz - MOL, Lukoil si ENI) pentru o practica concertata constand in planificarea retragerii de pe piata a benzinei cu aditivi.  Practica a avut loc in perioada 2007 - 2008 in cadrul Asociatiei Romane a Petrolului. Amenda este cea mai mare aplicata vreodata de catre Consiliul Concurentei din Romania si este singura sanctiune pentru un cartel oriziontal in industria petrolului din Europa (o sanctiune precedenta, mai redusa ca suma, din Cipru a fost anulata in instanta din motive procedurale). Amenda reprezinta 3% din cifra de afaceri totala a operatorilor economici, cea mai mare amenda fiind aplicabila OMV Petrom, liderul de piata si initiatorul cartelului.
_____________________________________________________________________-
The Romanian Competition Council announced today that it has applied a fine of 205 million EUR to the 5 petrol companies active in Romania (OMV Petrom, Rompetrol – owned by KazMunaiGaz -, MOL, Lukoil and ENI) for a concerted practice which planned the simultaneous withdrawal of the leaded gasoline from the market.  The practice took place in the period 2007-2008 within the framework of the Romanian Association of the Petrol Companies.  The fine is the largest ever applied by the Romanian Competition Council and the only sanction for a horizontal cartel in the petrol industry  in Europe (a previous but more reduced fine applied by the Cyprus competition authority has been cancelled in court for procedural reasons)  The fine represent an average of 3% of the total turnover of the petrol companies with the highest amount being applied to OMV Petrom, the incumbent petrol company, which is also the market leader and who initiated the cartel.

Poveste de Craciun (sau nu chiar o poveste...)

http://www.contributors.ro/dezbatere/mos-craciun-sau-statul-asistential/

NOU - PROIECTUL LEGII CONCURENTEI NELOIALE !

Consiliul Concurentei a publicat pe site-ul sau, la adresa de internet http://www.consiliulconcurentei.ro/ro/docs/177/7285/consultare-publica-asupra-proiectului-lege-privind-concurenta-neloiala.html 

proiectul noii legi a concurentei neloiale, elaborat in cadrul institutiei. Propunerile vor putea fi trimise la adresa de e-mail modificare.lege@consiliulconcurentei.ro sau pot fi formulate sub forma de comentarii pe subgrupul Concurenta Neloiala al Centrului de Studii in Dreptul Concurentei la adresa 

http://www.linkedin.com/groupItem?view=&gid=4141284&type=member&item=86517165&qid=71fffc33-08b8-4c97-8014-9cfebfa315f3&trk=group_most_recent_rich-0-b-ttl&goback=%2Egmr_4141284.