Search This Blog

Saturday, January 14, 2012

Cui ii este frica de concurenta in sanatate ?



Decizia de retragere din dezbaterea publică a proiectului de lege a sănătăţii a generat descumpănire peste tot şi un val de comentarii din cele mai variate, chiar şi susţinătorii proiectului sau cei neutri considerând că acesta a eşuat.  Eu cred că nu trebuie să ne grăbim să anunţăm moartea acestui proiect.  Acest lucru nu s-a întâmplat. Cred că prin declaraţia sa ieri Preşedintele nu a dorit altceva decât să scoată dezbaterea care ar fi trebuit să înceapă din cadrul unei aparente dispute Băsescu – Arafat. Acest cadru risca serios să deraieze orice dezbatere în zona unor discuţii polemice, meschine, tipice peisajului mediatic românesc, de conflict între persoane. 
În deschiderea argumentului meu în favoarea faptului că reforma în sănătate nu trebuie declarată moartă, vreau să reamintesc faptul că însuşi Raed Arafat este unul dintre marii reformatori din sistemul de sănătate din România.  Munca şi eforturile sale de ani de zile pentru dezvoltarea sistemului de intervenţii de urgenţă pe care îl cunoaştem cu toţii sub denumirea de SMURD s-a desfăşurat constant împotriva unor forţe redutabile, în special împotriva sistemului medical de urgenţă clasic – ambulanţa – şi, uneori, a întregului sistem de sănătate.  Nu este întâmplător faptul că SMURD există şi funcţionează în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă şi nu al sistemului de ambulanţă.  Dl. Arafat a fost respins şi atacat constant de către reprezentanţii sistemului de ambulanţă, de la medici la sindicatele din acest domeniu, pe motivul că acesta ar pune în pericol funcţionarea sistemului medical de urgenţă şi pe oamenii care au nevoie de acesta ! Ironic, nu ? Cu o încăpăţânare exemplară şi cu munca sa de furnică, modest şi energic deopotrivă, dl. Arafat a reuşit să pună pe picioare proiectul său, împotriva tuturor obstacolelor.  SMURD a devenit un « brand » şi mulţi neaveniţi încearcă acum să se agaţe de el (ceea ce dl. Arafat a sesizat rapid şi s-a delimitat de cei care folosesc proiectul – şi protestul – său în nume propriu).
Raed Arafat este chiar un revoluţionar în ceea ce priveşte sistemul de sănătate iar susţinerea care i se arată zilele acestea este, în mare parte, o expresie a făţărniciei din societatea românească.  Dl. Arafat a devenit un erou nu atunci când s-a luptat pentru un proiect ci atunci când l-a contrat pe Preşedintele Băsescu !  De ce nu a fost susţinut şi înainte ? Mă întreb câţi dintre cei care îl susţin acum au redirecţionat măcar acel 2% din impozitul pe venitul personal către fundaţia SMURD, aşa cum eu am făcut, de exemplu, câţiva ani la rând şi aşa cum erau rugaţi de către dl. Arafat ? Solidaritatea se face cu fapte, nu cu vorbe aşa că mă aştept ca cei care s-au declarat susţinători ai SMURD zilele acestea să se manifeste măcar în viitor ca voluntari ai acestei instituţii.
Ca şi alţi revoluţionari de-a lungul istoriei, Raed Arafat se poate regăsi la un moment dat în situaţia în care apar revoluţionari mai aprigi şi mai radicali decât domnia sa. Acesta pare să fie cazul în prezent.  Trebuie să ne amintim, pe de altă parte, că domnia sa nu s-a împotrivit noii legi a sănătăţii în ansamblul său ci doar a fost preocupat ca munca sa îndelungată pentru a pune pe picioare SMURD să nu fie pusă în pericol.  Sunt convins că Raed Arafat cunoaşte foarte bine celelalte probleme din sistemul de sănătate deoarece este un om care lucrează la „firul ierbii”, nu a fost prezent doar în biroul său din minister. Ca o dovadă în acest sens, Raed Arafat a susţinut transformarea unităţilor spitaliceşti care nu îşi justificau existenţa în cămine de bătrâni, astfel încât resursa publică să fie consumată mai eficient, în spitale mai mari şi mai bine dotate.
Revenind la proiectul de lege recent retras, disparitia acestuia de pe site-ul Ministerului Sănătăţii nu înseamnă că ideea reformei dispare odată cu un click al operatorului de la IT din minister.  Proiectul are marele merit de a lansa în discuţie ideea de reformă a unui sistem despre care foarte puţini dintre cetăţenii României se declară mulţumiţi şi ale cărui ineficienţe înseamnă bani risipiţi dar, mai important, înseamnă vieţi pierdute şi o stare de sănătate generală a populaţiei care ne plasează pe poziţii codaşe în Europa.  Proiectul ar fi murit şi am fi vorbit de înfrângeri doar dacă acesta ar fi fost un exerciţiu de gândire al unui grup – medicii din comisia prezidenţială – sau efortul unui om – Preşedintele Băsescu - fără prea mare legătură cu situaţia concretă a sistemului de sănătate. Adică, un grup de specialişti ar fi încercat să amelioreze un sistem care ar funcţiona bine dar s-ar putea şi mai bine.  Dar problemele serioase există, vor exista şi probabil că se vor agrava în lipsa unui tratament adecvat, adică al efectuării unor modficări substanţiale.  Or aici, ca şi în cazul educaţiei, nu este vorba de opţiuni multiple şi de schimbări de dragul schimbării ci de reforme necesare să salveze însuşi sistemul.  Este posibil ca noi să ne fi obişnuit cu funcţionarea defectuoasă şi anomaliile sistemului de sănătate dar ne amintim constant de existenţa lor cu ocazia fiecărui eşec sau scandal: copii care nu şansa la viaţă, oameni de orice vârstă operaţi de boli pe care nu le aveau sau care trebuie să îşi cumpere singuri pansamentele, bătrâni uitaţi de doctori în vreun salon de spital etc.
Nevoie reformării sănătăţii ar dispare doar dacă şi aceste probleme ar dispare. Or, asta nu se va întâmpla de la sine. Pe măsură ce trece timpul, va fi din ce în ce mai greu să fie peticit sacul şi vor fi necesare măsuri tranşante.  Aşa că „sămânţa de vorbă” a fost aruncată şi din ea vor creşte alte proiecte, poate mai bune ca cel prezentat, noi puncte de vedere, dezbateri din care să rezulte soluţii fezabile pentru sistemul de sănătate.
Una din sperietorile fluturate în ultimele zile, în cadrul cvasi-dezbaterilor care au avut loc a fost aceea că introducerea unui regim concurenţial va avea efecte negative, chiar devastatoare, asupra sistemului de sănătate.  Astfel de poziţii sunt lipsite de credibilitate, în primul rând datorită faptului că ele vin din partea multor reprezentanţi ai sistemului care nu prea se încadrează la categoria de „doctori fără de arginţi” iar o privire în parcarea rezervată doctorilor din cadrul oricărui spital este elocventă în acest sens. În realitate, regimul privat a pătruns de mult, domină şi, nu de puţine ori, căpuşează sistemul medical.  De multă vreme există spitale private, numeroşi doctori organizaţi în regim privat, de la cabinete de medici de familie la clinici specialitate pe diverse afecţiuni, ambulanţe private, cabinete de radiologie private etc.  Funcţionarea acestor forme de furnizare a serviciilor medicale este, în mare parte, superioară celor furnizate în sistemul de stat iar finanţarea este fie exclusiv de la pacienţi, fie mixtă, de la stat şi de la pacienţi.  Nimeni nu s-a plâns de existenţa furnizorilor de servicii de sănătate privaţi iar doctorii înşişi au fost mulţumiţi să lucreze şi la spitalul de stat şi la clinica privată.  Prezenţa regimului privat în cadrul sistemului medical este însă mai mare, având în vedere că toate produsele şi serviciile necesare funcţionării unităţilor de stat – de la medicamente la eliminarea deşeurilor medicale – sunt furnizate exlcusiv sau majoritar de furnizori privaţi.  Nici de acest lucru nu s-a plâns nimeni, deşi aici subzistă şi mare parte din problema sistemului de sănătate – cheltuirea ineficientă a resurselor financiare publice.  Un exemplu elocvent în acest sens este constatarea din Raportul Consiliul Concurenţei la finalizarea investigaţiei de cunoaştere a pieţei distribuţiei en gros de medicamente, conform căreia în perioada 2007-2009 creşterea cheltuielile cu medicamentele a fost de 6,5 ori mai mare faţă de creşterea numărului pacienţilor !  Fenomenul a avut în vedere programele naţionale de sănătate, adică acele programe care presupun compensarea integrală a preţului de către bugetul de stat.  Explicaţia acestui fapt a fost modificarea sistemului de eliberare a medicamentelor de la sistemul bazat pe denumirea comercială la cel bazat pe substanţa activă, fără a include însă limite maxime ale preţului pentru compensarea preţului medicamentului de la bugetul de stat.  Ca şi consecinţă directă, ponderea medicamentelor generice – cu aceleaşi indicaţii şi efecte terapeutice – a rămas nesemnificativă (în multe cazuri sub 1% din piaţă).  Cu alte cuvinte, suntem prea săraci ca să cumpărăm medicamente ieftine ! Statul cumpără medicamente scumpe ! Ca şi consecinţe indirecte, chiar mai grave, resursele bugetare au fost secătuite iar volumul de produse medicamentoase disponibile pentru bolnavi a fost afectat.
Este un exemplu evident – şi strigător la cer – de administrare ineficientă a resurselor de către instituţiile de stat.  Cine vrea ca lucrurile să continue aşa, să ridice mâna !
Aş mai vrea să arăt că au existat, din 1990 încoace şi alte domenii administrate de stat şi servicii publice care au fost administrate în regim privat, fără nicio consecinţă negativă asupra acestor servicii ci, dimpotrivă, cu creşterea gradului de calitate la preţuri mai bune.  Acestea se adaugă la exemplele din însuşi sistemul medical pe care le-am menţionat anterior.  Mă refer la: avocaţi (puţini îşi mai amintesc că aceştia erau până în 1995 angajaţi ai statului iar avocaţii prestează inclusiv activităţi, cum este apărarea acuzaţilor în cauzele penale, de maximă importanţă pentru libertatea şi drepturile celui acuzat), notarii publici (care realizează şi ei în parte un serviciu public, de exemplu, dezbaterea moştenirilor şi realizarea divorţului amiabil), executorii judecătoreşti (care îndeplinesc eminamente un serviciu public de maximă importanţă – punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti – şi au delegate atribuţii de putere publică), auditorii (care verifică şi certifică exactitatea rezultatelor financiare ale operatorilor economici) şi exemplele pot continua.
În toate cazurile, privatizarea şi introducerea regimului concurenţial s-au dovedit reforme de succes, cu multe benefice pentru prestarea activităţilor şi, mai ales, către consumatorii acestor servicii.  Nu înseamnă, desigur, că toate aceste profesii funcţionează impecabil dar evoluţia lor este una pozitivă, greu de conceput în situaţia în care ar fi continuat sa funcţioneze în regim public.  Adevărul este că problemele subzistă mai ales acolo unde profesiile care au preluat gestionarea serviciilor publice nu au adoptat pe deplin regimul concurenţial ci au încercat să creeze un compromis între regimul de stat şi cel concurenţial, în favoarea persoanelor care practică acele profesii şi cu consecinţa distorsionării mecanismelor pieţei.  În cazul unor activităţi, a fost necesară menţinerea sau crearea unui cadru de reglementare precis şi existenţa controlului din partea unor organisme specializate ale statului. 
Concurenţa nu este, deci, un panaceu universal dar este o soluţie care, dacă este corect implementată, poate asigura buna funcţionare a unor componente ale sistemului de sănătate.  Este chiar singura soluţie pentru asigurarea eficienţei cheltuirii resurselor financiare, pe de o parte, şi de asigurare a dinamismului – efectuarea unor inovaţii în folosul pacienţilor, atragerea de resurse financiare suplimentare – de care sistemul nostru de sănătate are atâta nevoie.  Eu unul aş prefera să îmi încredinţez banii unei entităţi private care funcţionează în condiţii strict reglementate – cum se întâmplă la pensiile private – decât să îi arunc în hăul bugetului de stat.  Statul ar trebui să îi aibă în grija sa doar pe cei care sunt lipsiţi de posibilităţi – persoane cu handicap, persoanele în vârstă.
În aceste condiţii şi gândind la rece şi pe termen lung, cui îi este frică de concurenţă ?

Valentin Mircea