Decizia de retragere din dezbaterea publică a proiectului de lege a
sănătăţii a generat descumpănire peste tot şi un val de comentarii din cele mai
variate, chiar şi susţinătorii proiectului sau cei neutri considerând că acesta
a eşuat. Eu cred că nu trebuie să ne
grăbim să anunţăm moartea acestui proiect.
Acest lucru nu s-a întâmplat. Cred că prin declaraţia sa ieri
Preşedintele nu a dorit altceva decât să scoată dezbaterea care ar fi trebuit
să înceapă din cadrul unei aparente dispute Băsescu – Arafat. Acest cadru risca
serios să deraieze orice dezbatere în zona unor discuţii polemice, meschine,
tipice peisajului mediatic românesc, de conflict între persoane.
În deschiderea argumentului meu în favoarea faptului că reforma în sănătate
nu trebuie declarată moartă, vreau să reamintesc faptul că însuşi Raed Arafat
este unul dintre marii reformatori din sistemul de sănătate din România. Munca şi eforturile sale de ani de zile pentru
dezvoltarea sistemului de intervenţii de urgenţă pe care îl cunoaştem cu toţii
sub denumirea de SMURD s-a desfăşurat constant împotriva unor forţe redutabile,
în special împotriva sistemului medical de urgenţă clasic – ambulanţa – şi,
uneori, a întregului sistem de sănătate.
Nu este întâmplător faptul că SMURD există şi funcţionează în cadrul
Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă şi nu al sistemului de
ambulanţă. Dl. Arafat a fost respins şi
atacat constant de către reprezentanţii sistemului de ambulanţă, de la medici
la sindicatele din acest domeniu, pe motivul că acesta ar pune în pericol
funcţionarea sistemului medical de urgenţă şi pe oamenii care au nevoie de
acesta ! Ironic, nu ? Cu o încăpăţânare exemplară şi cu munca sa de
furnică, modest şi energic deopotrivă, dl. Arafat a reuşit să pună pe picioare
proiectul său, împotriva tuturor obstacolelor.
SMURD a devenit un « brand » şi mulţi neaveniţi încearcă acum
să se agaţe de el (ceea ce dl. Arafat a sesizat rapid şi s-a delimitat de cei care folosesc
proiectul – şi protestul – său în nume propriu).
Raed Arafat este chiar un revoluţionar în ceea ce
priveşte sistemul de sănătate iar susţinerea care i se arată zilele acestea
este, în mare parte, o expresie a făţărniciei din societatea românească. Dl. Arafat a devenit un erou nu atunci când s-a luptat
pentru un proiect ci atunci când l-a contrat pe Preşedintele
Băsescu ! De ce nu a fost susţinut
şi înainte ? Mă întreb câţi dintre cei care îl susţin acum au
redirecţionat măcar acel 2% din impozitul pe venitul personal către fundaţia
SMURD, aşa cum eu am făcut, de exemplu, câţiva ani la rând şi aşa cum erau
rugaţi de către dl. Arafat ? Solidaritatea
se face cu fapte, nu cu vorbe aşa că mă aştept ca cei care s-au declarat
susţinători ai SMURD zilele acestea să se manifeste măcar în viitor ca
voluntari ai acestei instituţii.
Ca şi alţi
revoluţionari de-a lungul istoriei, Raed Arafat se poate regăsi la un moment
dat în situaţia în care apar revoluţionari mai aprigi şi mai radicali decât
domnia sa. Acesta pare să fie cazul în prezent.
Trebuie să ne amintim, pe de altă parte, că domnia sa nu s-a împotrivit
noii legi a sănătăţii în ansamblul său ci doar a fost preocupat ca munca sa
îndelungată pentru a pune pe picioare SMURD să nu fie pusă în pericol. Sunt convins că Raed Arafat cunoaşte foarte
bine celelalte probleme din sistemul de sănătate deoarece este un om care
lucrează la „firul ierbii”, nu a fost prezent doar în biroul său din minister.
Ca o dovadă în acest sens, Raed Arafat a susţinut transformarea unităţilor
spitaliceşti care nu îşi justificau existenţa în cămine de bătrâni, astfel
încât resursa publică să fie consumată mai eficient, în spitale mai mari şi mai
bine dotate.
Revenind la
proiectul de lege recent retras, disparitia acestuia de pe site-ul Ministerului
Sănătăţii nu înseamnă că ideea reformei dispare odată cu un click al
operatorului de la IT din minister.
Proiectul are marele merit de a lansa în discuţie ideea de reformă a
unui sistem despre care foarte puţini dintre cetăţenii României se declară
mulţumiţi şi ale cărui ineficienţe înseamnă bani risipiţi dar, mai important,
înseamnă vieţi pierdute şi o stare de sănătate generală a populaţiei care ne
plasează pe poziţii codaşe în Europa.
Proiectul ar fi murit şi am fi vorbit de înfrângeri doar dacă acesta ar
fi fost un exerciţiu de gândire al unui grup – medicii din comisia
prezidenţială – sau efortul unui om – Preşedintele Băsescu - fără prea mare
legătură cu situaţia concretă a sistemului de sănătate. Adică, un grup de
specialişti ar fi încercat să amelioreze un sistem care ar funcţiona bine dar
s-ar putea şi mai bine. Dar problemele serioase
există, vor exista şi probabil că se vor agrava în lipsa unui tratament
adecvat, adică al efectuării unor modficări substanţiale. Or aici, ca şi în cazul educaţiei, nu este
vorba de opţiuni multiple şi de schimbări de dragul schimbării ci de reforme
necesare să salveze însuşi sistemul.
Este posibil ca noi să ne fi obişnuit cu funcţionarea defectuoasă şi
anomaliile sistemului de sănătate dar ne amintim constant de existenţa lor cu
ocazia fiecărui eşec sau scandal: copii care nu şansa la viaţă, oameni de orice
vârstă operaţi de boli pe care nu le aveau sau care trebuie să îşi cumpere
singuri pansamentele, bătrâni uitaţi de doctori în vreun salon de spital etc.
Nevoie reformării
sănătăţii ar dispare doar dacă şi aceste probleme ar dispare. Or, asta nu se va
întâmpla de la sine. Pe măsură ce trece timpul, va fi din ce în ce mai greu să
fie peticit sacul şi vor fi necesare măsuri tranşante. Aşa că „sămânţa de vorbă” a fost aruncată şi
din ea vor creşte alte proiecte, poate mai bune ca cel prezentat, noi puncte de
vedere, dezbateri din care să rezulte soluţii fezabile pentru sistemul de
sănătate.
Una din
sperietorile fluturate în ultimele zile, în cadrul cvasi-dezbaterilor care au
avut loc a fost aceea că introducerea unui regim concurenţial va avea efecte
negative, chiar devastatoare, asupra sistemului de sănătate. Astfel de poziţii sunt lipsite de
credibilitate, în primul rând datorită faptului că ele vin din partea multor
reprezentanţi ai sistemului care nu prea se încadrează la categoria de „doctori
fără de arginţi” iar o privire în parcarea rezervată doctorilor din cadrul
oricărui spital este elocventă în acest sens. În realitate, regimul privat a
pătruns de mult, domină şi, nu de puţine ori, căpuşează sistemul medical. De multă vreme există spitale private,
numeroşi doctori organizaţi în regim privat, de la cabinete de medici de
familie la clinici specialitate pe diverse afecţiuni, ambulanţe private, cabinete
de radiologie private etc. Funcţionarea
acestor forme de furnizare a serviciilor medicale este, în mare parte,
superioară celor furnizate în sistemul de stat iar finanţarea este fie exclusiv
de la pacienţi, fie mixtă, de la stat şi de la pacienţi. Nimeni nu s-a plâns de existenţa furnizorilor
de servicii de sănătate privaţi iar doctorii înşişi au fost mulţumiţi să
lucreze şi la spitalul de stat şi la clinica privată. Prezenţa regimului privat în cadrul
sistemului medical este însă mai mare, având în vedere că toate produsele şi
serviciile necesare funcţionării unităţilor de stat – de la medicamente la
eliminarea deşeurilor medicale – sunt furnizate exlcusiv sau majoritar de
furnizori privaţi. Nici de acest lucru
nu s-a plâns nimeni, deşi aici subzistă şi mare parte din problema sistemului
de sănătate – cheltuirea ineficientă a resurselor financiare publice. Un exemplu elocvent în acest sens este
constatarea din Raportul Consiliul Concurenţei la finalizarea investigaţiei de
cunoaştere a pieţei distribuţiei en gros de medicamente, conform căreia în
perioada 2007-2009 creşterea cheltuielile cu medicamentele a fost de 6,5 ori
mai mare faţă de creşterea numărului pacienţilor ! Fenomenul a avut în vedere programele
naţionale de sănătate, adică acele programe care presupun compensarea integrală
a preţului de către bugetul de stat.
Explicaţia acestui fapt a fost modificarea sistemului de eliberare a
medicamentelor de la sistemul bazat pe denumirea comercială la cel bazat pe
substanţa activă, fără a include însă limite maxime ale preţului pentru
compensarea preţului medicamentului de la bugetul de stat. Ca şi consecinţă directă, ponderea
medicamentelor generice – cu aceleaşi indicaţii şi efecte terapeutice – a rămas
nesemnificativă (în multe cazuri sub 1% din piaţă). Cu alte cuvinte, suntem prea săraci ca să
cumpărăm medicamente ieftine ! Statul cumpără medicamente scumpe ! Ca şi
consecinţe indirecte, chiar mai grave, resursele bugetare au fost secătuite iar
volumul de produse medicamentoase disponibile pentru bolnavi a fost afectat.
Este un exemplu
evident – şi strigător la cer – de administrare ineficientă a resurselor de
către instituţiile de stat. Cine vrea ca
lucrurile să continue aşa, să ridice mâna !
Aş mai vrea să
arăt că au existat, din 1990 încoace şi alte domenii administrate de stat şi
servicii publice care au fost administrate în regim privat, fără nicio
consecinţă negativă asupra acestor servicii ci, dimpotrivă, cu creşterea
gradului de calitate la preţuri mai bune.
Acestea se adaugă la exemplele din însuşi sistemul medical pe care le-am
menţionat anterior. Mă refer la: avocaţi
(puţini îşi mai amintesc că aceştia erau până în 1995 angajaţi ai statului iar
avocaţii prestează inclusiv activităţi, cum este apărarea acuzaţilor în cauzele
penale, de maximă importanţă pentru libertatea şi drepturile celui acuzat),
notarii publici (care realizează şi ei în parte un serviciu public, de exemplu,
dezbaterea moştenirilor şi realizarea divorţului amiabil), executorii
judecătoreşti (care îndeplinesc eminamente un serviciu public de maximă
importanţă – punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti – şi au delegate atribuţii
de putere publică), auditorii (care verifică şi certifică exactitatea
rezultatelor financiare ale operatorilor economici) şi exemplele pot continua.
În toate cazurile,
privatizarea şi introducerea regimului concurenţial s-au dovedit reforme de
succes, cu multe benefice pentru prestarea activităţilor şi, mai ales, către
consumatorii acestor servicii. Nu
înseamnă, desigur, că toate aceste profesii funcţionează impecabil dar evoluţia
lor este una pozitivă, greu de conceput în situaţia în care ar fi continuat sa
funcţioneze în regim public. Adevărul
este că problemele subzistă mai ales acolo unde profesiile care au preluat
gestionarea serviciilor publice nu au adoptat pe deplin regimul concurenţial ci
au încercat să creeze un compromis între regimul de stat şi cel concurenţial,
în favoarea persoanelor care practică acele profesii şi cu consecinţa
distorsionării mecanismelor pieţei. În
cazul unor activităţi, a fost necesară menţinerea sau crearea unui cadru de
reglementare precis şi existenţa controlului din partea unor organisme specializate
ale statului.
Concurenţa nu
este, deci, un panaceu universal dar este o soluţie care, dacă este corect
implementată, poate asigura buna funcţionare a unor componente ale sistemului
de sănătate. Este chiar singura soluţie
pentru asigurarea eficienţei cheltuirii resurselor financiare, pe de o parte,
şi de asigurare a dinamismului – efectuarea unor inovaţii în folosul
pacienţilor, atragerea de resurse financiare suplimentare – de care sistemul
nostru de sănătate are atâta nevoie. Eu
unul aş prefera să îmi încredinţez banii unei entităţi private care
funcţionează în condiţii strict reglementate – cum se întâmplă la pensiile
private – decât să îi arunc în hăul bugetului de stat. Statul ar trebui să îi aibă în grija sa doar
pe cei care sunt lipsiţi de posibilităţi – persoane cu handicap, persoanele în
vârstă.
În aceste condiţii
şi gândind la rece şi pe termen lung, cui îi este frică de concurenţă ?
Valentin Mircea
No comments:
Post a Comment