Search This Blog

Tuesday, February 26, 2013

Oltchim, o obsesie națională


Oltchim este cu siguranță o mare întreprindere dar, mai mult de atât, este o adevărată obsesie națională. Nu este, din păcate, și o mândrie națională.  Mass-media, mediul public și chiar multe discuții private au fost acaparate în ultimul an de dezbateri furtunoase - dar  destul de sterile - cu privire la viitorul acestei mari companii care trebuie să fie - nu-i așa ? - luminos, că doar este o mare companie de stat. Oltchim este pe toate buzele, a făcut obiectul disputelor electorale și chiar al unei încercări eșuate de privatizare cu accente de melodramă și pare să concentreze la maxim, încă, energiile și gândurile decidenților și analiștilor. Până când și de ce oare ?
Nu aș fi ridicat această întrebare dacă nu vedeam cum în grupul larg al comentatorilor pe acest subiect nu intră și o publicație economică serioasă și respectabilă cum este Ziarul Financiar printr-un editorial semnat de dl. Sorin Pâslaru.
Astfel, în numărul de astăzi, 26 februarie 2013, al publicației, dl.Pâslaru preia și dezvoltă ideile dlui Petru Ianc, fost director în Ministerul Economiei (între noi fie vorba, unul dintre cei care ar fi trebuit să ghideze, în trecut, compania de stat Oltchim spre prosperitate), idei aparent ”revoluționare”, menite să rezolve aproape miraculos frământata soartă a combinatului vâlcean.
Zice domnul Ianc că Oltchim este, de fapt, o companie europeană și, ca atare, ar trebui, nici mai mult nici mai puțin, să fie luată în grijă directă de către însăși onorabila Uniune Europeană. Uniunea ar trebui ”să sprijine companii cheie de a căror menţinere pe piaţă depinde dezvoltarea economică a UE.” prin intermediul unui ”Fond de Redresare industrială” (?!!), similar Fondului European pentru Stabilitate, care se raportează la sistemul bancar.  Pentru a nu persista în eroare, așa cum se întâmplă în articol, precizez că actualul Mecanism European de Stabilitate (ESM) sau antecesorul acestuia - European Finanical Stability Facility (EFSF) - nu au salvat nicio bancă ci sunt concepute ca mecanism de salvare în caz de urgență a unor state.  Până acum orice sprijin către instituțiile financiare se făcea prin intermediul statelor membre ale Uniunii Europene și doar recente au avut loc discuții în sensul unei intervenții directe a ESM.  
Mergând mai departe, zice articolul menționat că nu numai Oltchim ar trebui să intre sub pulpana ocrotitoare a Comisiei Europene ci și companiile din grupul Mechel, de exemplu (cum, că acestea sunt în proprietate privată ?). Mai mult, fondul de redresare industrială ar putea să se ocupe și de privatizarea Poștei Române sau a CFR Marfă.  
Cu alte cuvinte, obsesia națională să sufere un upgrade, la nivel de obsesie europeană. Sau, cum spune dl.Pâslaru la final (nu îmi dau seama dacă este opinia Domniei sale sau îl citează pe dl.Ianc), ”oalele se vor sparge nu numai în capul administraţiei de la Bucureşti, dar şi în acela al comisarilor de la Bruxelles. Vrând-nevrând”. Că doar UE are experiență în domeniu prin BERD și prin Banca Europeană de Investiții, zice articolul. Care experiență ? A propos, BERD nu aparține Uniunii Europene, ci unui grup mult mai larg de state iar BEI, care  este  într-adevăr a UE, acordă împrumuturi, pe proiecte, nu salvează întreprinderi în dificultate.
”Soluțiile” avansate de dl.Ianc denotă necunoașterea evidentă a mecanismelor de funcționare și a competențelor Uniunii Europene, de exemplu în ceea ce privește ajutorul de stat și ceea ce poate face Uniunea Europeană, în baza tratatelor constitutive. Astfel, deși invocă salvarea unor bănci prin intervenție publică, ca precedent în justificarea ideilor sale, aceasta s-a făcut prin resursele financiare ale unor state membre – Marea Britanie, Germania, Olanda s.a – nu ale Uniunii Europene care nu a avut decât, eventual, rolul de a aproba, prin Comisia Europeană schemele de ajutor de stat aferente.
Mai mult, ceea ce spune dl.Ianc denotă o neînțelegere fundamentală a funcționării economiei de piață, a rolului unei întreprinderi și a ceea ce înseamnă privatizarea.  Aceasta din urmă, ar fi, în opinia dlui. Ianc, marcat, probabil, de experiența unor privatizări din trecut, doar un mod de a ceda controlul unor ”monopoluri de stat” unor firme de stat din alte țări membre ale UE.  Domnia sa ignoră faptul că, de la 1 ianuarie 2013, Poșta Română nu mai are monopol pe niciun serviciu. CFR Marfă nu mai este de mult monopolist. Oltchim nu este nici el monopolist, cel puțin din perspectiva importului facil de produse similare cu ale sale.  În egală măsură este ignorat faptul că la privatizare se pot prezenta mari companii private din țări ale Uniunii Europene sau din alte zone.
Oltchim este cu siguranță o societate mare și destul de importantă pentru economia românească. Dar viitorul său este întunecat și extrem de nesigur, nu fiindcă nu ar fi avut piață ci deoarece a fost prost și neglijent administrată și spoliată cu orice ocazie posibilă.  Nu a ajuns acolo unde este din ghinion sau datorită unor forțe economice adverse mult prea puternice, ci din rațiuni pur interne.  Oltchim este un colos dar este unul cu picioare de lut.  Până la urmă, marele combinat din Vâlcea nu este reprezentativ pentru economia românească prezentă și este foarte greu de crezut ca poate reprezenta viitorul. Asta în condițiile în care industria manufacturieră se mută din ce în ce mai mult din Uniunea Europeană către zone cu costuri mai reduse, în primul rând ale forței de muncă, aflate la est sau sud de România.  În acest context un colos poate rezista doar dacă este extrem de eficient sau extrem de inovativ, investind constant si masiv în cercetare. Sau amândouă.  Este Oltchim în vreuna dintre aceste situații. Nu este.  Și atunci ce poate face Uniunea Europeană, în locul nostru ? Să injecteze banii Uniunii – mai puțini și necesari pentru activități mai importante – în susținerea artificială în viață a unor companii ineficiente din România sau din altă țară membră ?
Dincolo de faptul că are capitalul deținut în majoritate de stat, Oltchim este o companie ca oricare alta. Adică este supusă rigorilor economiei de piață și nu este așezată pe vreun piedestal decât în ochii nostalgicilor campionilor naționali creați înainte de 1989 și ținuți în viață după 1990, fără a li se cere să fie eficienți și cu adevărat campioni în industriile în care operau (pentru contra-exemple, a se vedea coloși din Cehia sau Polonia care au devenit forțe regionale). 
Mi se pare incorect faptul că atâția plâng soarta ”nedreaptă” a Oltchim, în vreme ce mai nimeni în spațiul public nu deplânge soarta miilor de întreprinderi mici, mijlocii și mari care suferă și ele efectele crizei economice (în unele cazuri și ale propriei ineficiențe). De ce acestea ar fi mai puțin importante ? Dacă o societate de talia Oltchim, dar privată, ar fi fost în situația acesteia, am fi asistat la același iureș și la aceleași lamentări.  Retragerea Nokia din România, cauzată de problemele unui colos privat în plină prăbușire nu a provocat nici pe departe aceleași dezbateri.  A creat mai degrabă un fel de furie împotriva unui evenimet ale cărei cauze nu se aflau în România și care nu mai era nici măcar în puterea de decizie a firmei Nokia.  De altfel, ceea ce s-a întâmplat la Jucu ar fi trebuit să fie un semnal puternic că într-o economie de piață trebuie să fii mereu eficient și competitiv și că, în asența performanței și a bunei administrări, căderea poate veni rapid iar uneori ea nu mai poate fi oprită.
Este trist că ne agățăm în continuare de vechi simboluri ale economiei naționale, în loc să tragem linie, să întreprindem ceva și să creem noi forțe economice, în sistem privat și adaptate unei concurențe acerbe, la nivelul pieței interne a Uniunii Europene și la nivel mondial.  
Nu putem construi viitorul economiei românești cu fața întoarsă spre trecut, plini de nostalgii și fără a da atenție firmelor private care au potențialul de a prelua ștafeta și de a se dezvolta.  
Falimentul, fără a fi un prilej de bucurie, nu este sfârșitul unei lumi cât mai degrabă începutul unei lumi noi, o ocazie de o lua de la capăt. Din punctul de vedere al economiei în ansamblu, falimentul înseamnă stoparea folosirii ineficiente a resurselor (bani, materii prime, forță de muncă etc) și alocarea acestora unor activități noi care pot genera profit.
Chiar și în cazul concret al Oltchim, probabil că anumite activități pot continua, în mod profitabil dar încercarea de a salva întregul colos nu are mari șanse.  Decidenții ar trebui să acționeze pragmatic, cu gândul la oamenii de acolo și la ce se mai poate face, în mod realist, nu în încercarea de a îngheța timpul și de a păstra Oltchim așa cum era.  Aici este obsesia și aceasta este de nerealizat, cel puțin în condiții normale de piață și de rentabilitate.
Trebuie sa trecem mai departe, să învățăm lecția și să evităm să mai avem Oltchim-uri în viitor (din păcate, mai există companii care îi pot împărtăși soarta în prezent).

PS: dacă în cazul Oltchim ar fi fost posibilități de relansare, la cârma sa ar fi fost numit, în procedura de insolvență (o oază de respiro pentru combinat) un manager iscusit, cu experiență în salvarea și punerea pe picioare a unor întreprinderi private, nu un lichidator.  Semnalul dat nu este chiar încurajator pentru viitor atunci când, în loc de doctor, este chemat preotul...