…Dar
exista dreptul la viață și dreptul la sănătate ale tuturor: fumători sau nefumători.
Am
decis să scriu acest material dupa ce am auzit, repetat de mai multe ori, de
catre reprezentanții și susținătorii industriei tutunului, că fumătorii ar fi
titularii unui adevărat drept. Acesta ar include atât libertatea fumătorului de
a-și practica acest tip de comportament, cât și dreptul său de a face asta cam
pe oriunde vrea. Din reflex de jurist,
m-am întrebat imediat dacă există, într-adevăr, așa ceva și am început să
cercetez legislația în domeniul drepturilor din scoarță în scoarță. Nu a fost ușor, iar rezultatul a fost atât de
limpede, că am mai făcut o verificare (arareori există în drept o situație
perfect clară): nicăieri nu există consacrat un astfel de drept.
Am
înțeles atunci că așa-zisul drept al fumătorilor este o pretenție, o lozincă și
un instrument folosit de către industria tutunului pentru a-și justifica comerțul
cu moarte. Doar trăim într-o epocă a drepturilor de toate felurile și pentru
toată lumea.
În
cele ce urmează, voi arăta de ce un drept la practicarea fumatului nici măcar
nu poate să existe, într-o societate normală și preocupată de propria sănătate.
În
primul rând, trebuie spus că orice drept este consacrat legislativ iar cele mai
importante dintre drepturi se regăsesc în Constituția României și în Convenția
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Celelalte, cele care nu se regăsesc în
legislația de bază, sunt simple interese, care, la rândul lor, pot fi legitime
sau nu. Interesele legitime se bucură și ele de de protecție legală, câtă vreme
nu vin în contradicție cu drepturile consacrate expres în legislație.
Fumatul
nu este nici o nevoie naturală a omului, nici o necesitate obiectivă. În aceste
condiții și având în vedere nocivitatea dovedită, este evident că fumatul nu se
poate bucura de nici o protecție legală.
Pe
de altă parte, comportamentul fumatului în orice loc cu acces public vine în
contradicție cu drepturi recunoscute expres de Constituție, în principal cu dreptul
la viață și integritate fizică și psihică (art.22 din Constituție), dreptul la
ocrotirea sănătății (art. 34 al legii fundamentale) și cu libera ciculație a
persoanelor (art.25 din Constituție). Putem adăuga și protecția copiilor și
tinerilor, prevăzută ca drept fundamental de art.49 din Constituția României.
Dreptul
la viață și dreptul la ocrotirea sănătății sunt valabile atât pentru fumătorii
activi, cât și pentru nefumători, care nu trebuie să fie expuși, pasiv, la
efectele cauzate de fumul de țigară (10% din decesele cauzate anual de fumat
privesc nefumătorii, iar aceștia sunt și victima unui număr mare de îmbolnăviri
cauzate din aceeași sursă).
În
dezbaterile care privesc intrarea României în zona de normalitate prin
interzicerea fumatului în spațiile publice, susținătorii industriei tutunului
se repliază imediat pe un alt aliniament și invocă faptul că fumătorii ar avea,
cel puțin, dreptul să își practice comportamentul în locurile accesibile
publicului. Oare așa să fie? În locurile publice se află - și au, în egală
măsură dreptul să se afle, prin prisma libertății de mișcare consacrate de
art.25 din Constituția României – atât fumători, cât și nefumători. Dacă primii
ar putea, în mod legal, să practice comportamentul fumatului în aceste spații,
semenii și egalii lor în drepturi – nefumătorii – ar fi în situația în care fie
ar suferi efectele fumatului pasiv (și atunci ar fi încălcat dreptul lor la
ocrotirea sănătății și chiar dreptul la viață), fie s-ar abține de a mai intra
și sta în astfel de spații (și astfel ar fi încălcată libertatea lor de
mișcare). Cum spune principiul logic: tertium non datur = nu există alternativă. Asta înseamnă că, indiferent de deznodământ,
un drept legitim și recunoscut al unor cetățeni români este încălcat prin
protejarea de către lege a unui obicei care nu face și nici nu poate face
obiectul unui drept recunoscut de lege.
Desigur
că regula cea mai simplă și firească pentru a rezolva o astfel de coexistență
ar fi ca fumătorii să se abțină pur și simplu, deoarece nefumătorii nu au de la
ce să se abțină – eventual doar să nu mai respire, iar asta nu se poate, pur și
simplu.
În prezent,
Legea nr. 349/2002 care poartă (culmea!) titulatura de lege ”pentru prevenirea și combaterea efectelor consumului produselor din tutun” pretinde
că îi protejează atât pe fumători cât și pe nefumători de efectele tutunului,
când, de fapt, protejează comportamentul fumatului! Ca lucrurile să fie și mai
nefirești, Legea nr.349/2002 prevede amenajarea de spații separate pentru
fumători și pentru nefumători. Deci, nu
previne și nu combate nimic ci, mai mult, oferă condiții optime pentru ca un
comportament cu consecințe mortale să fie practicat liber. Aparenta soluție ”solomonică” oferită de
legea română duce la situații absurde, în care ar trebui ca un grup de prieteni
ieșiți în oraș să se separe în două grupuri și să stea la mese separate. Vorba unora
dintre prietenii industriei tutunului: ”nu îți convine, nu intri”. Dacă adăugăm
la asta și faptul că, din comoditate/ignoranță mulți patroni de localuri lasă
fumatul la liber, chiar dacă fumătorii sunt un grup minoritar de clienți (în
România fumătorii reprezintă cel mult 30% din populație, chiar dacă s-ar putea
să credeți că sunt mai mulți), rezultă că majoritatea covârșitoare nu are ce
face decât fie să accepte modalitatea de “segregare” artificială, fie să accepte să fie otrăvită și să își
pună în pericol sănătatea și viața.
Mergând
mai departe pe linia de argumente în favoarea unui așa-zis drept la practicarea
fumatului, m-am gândit și vă supun atenției această situație: dacă fumatul ar
avea drept de cetate, atunci ar trebui recunoscut același drept și altor comportamente,
mai mult sau mai puțin nocive: de la țipat în locurile publice, la efectuarea
unor nevoi fiziologice sau ticuri nervoase (de exemplu, scuipatul pe jos). Pe o scară a periculozității comportamentelor
oamenilor, toate acestea nici nu pot fi comparate cu fumatul. Cu toate acestea,
dacă veți țipa într-un local, veți fi dat până la urmă afară iar dacă scuipați
pe jos, patronul vă va expulza cât ai zice pește.
Și atunci
de ce oare fumatul – un comportament care aduce pur și simplu moarte, nu doar
disconfort celor din jur – este tolerat și, iată, chiar protejat de legea în
vigoare? Este un paradox care mai multe explicații dar cea mai importantă este
că de pe urma comportamentului nociv au mulți de câștigat și se fac afaceri de
miliarde de euro, în vreme ce de pe urma altora nu pot fi obținute câștiguri
materiale - oricum, nu câștiguri semnificative. Deci, interesul material
conduce, dar este vorba de un interes cinic, până la a fi morbid. Similar fumatului, prin dependența pe care o
da și prin efectele mortale, este consumul de droguri gen heroină dar în vreme
ce consumul și chiar comerțul cu droguri sunt interzise, consumul și comerțul
tutunului sunt permise și chiar protejate de legea română în vigoare. Singura
diferență între ele este că fumatul ucide ceva mai încet – deși, pe de altă
parte, fumatul afecteză mai multe organe, iar cauzele de deces sunt, astfel,
multiple. Vă dați seama cât de mare este
absurdul și că o astfel de abordare legislativă este ca în romanul Fahrenheit
451 (1953, autor Ray Bradbury), unde pompierii se ocupau de fapt să pună focul,
nu să îl stingă?
O situație
particulară, cu efecte grave, este aceea a celor care lucrează în spații în
care fumatul este permis, fără ca aceste locuri de muncă să fie incluse, așa
cum ar trebui, în categoria condițiilor de muncă speciale. Conform Legii nr.263/2010 privind sistemul unitar
de pensii publice, locurile de muncă cu condiții special sunt cele ”unde gradul de expunere la factorii de risc
profesional sau la condiţiile specifice unor categorii de servicii publice, pe
durata a cel puţin 50% din timpul normal de muncă, poate conduce în timp la
îmbolnăviri profesionale, la comportamente riscante în activitate, cu
consecinţe grave asupra securităţii şi sănătăţii în muncă a asiguraţilor”. Definiția perfectă a localului unde se
fumeză! Deși ospătarii, barmanii și alți angajați ai cafenelelor și barurilor
unde se fumează sunt expuși masiv și constant efectelor associate fumatului
pasiv, angajatorii nu plătesc contribuții suplimentare de asigurări sociale, nu
acordă concediu suplimentar și nu iau niciuna din măsurile necesare privind
starea de sănătate a acestor angajați.
Angajaților expuși la fum de țigară în timpul programului de muncă li se
spune, ca și altor cetățeni ai României ”accepți și taci din gură sau pleci”!
Iar autoritățile statului român, de la Inspecția Muncii la Parlament și Guvern
se remarcă printr-o tăcere asurzitoare!
Lucrurile sunt clare, deci: fumatul nu este o
activitate care poate să se bucure de cea mai mica protecție legală. Așa cum nu există dreptul oricui de a purta o
armă, din temerea că aceasta ar putea fi folosită împotriva unor semeni, tot
așa nu poate exista, în mod legitim, dreptul oricărei persoane de a se otrăvi
și de a otrăvi, în același timp, pe cei din jurul său. La purtatul armei interdicția instituită are
în vedere un risc care se materializează rar (conform experienței țărilor unde
un astfel de drept există, așa cum este cazul SUA), în vreme ce în efectele
nocive produse de fumatul activ și de cel pasiv sunt certe.
Probabil
că toate raționamentele descrise de mine mai sus au fost și în mintea tuturor
legiuitorilor care, în toate țările europene (toate statele membre ale UE și
chiar state din afara Uniunii, cum sunt Turcia și Rusia) au interzis complet
fumatul în TOATE spațiile publice închise, în toate mijloacele de transport în
comun și în toate locurile de muncă și chiar în spații în aer liber, dacă
acestea au destinația de loc de joacă sau de recreere. Toate țările din Europa
și multe altele de pe alte continente au realizat că nu orice comportament
poate fi practicat în public, mai puțin România, care a rămas un fel de
”paradis” al fumatului și unde nefumătorii sunt, de facto, cetățeni de
categoria a II-a, al căror drept la sănătate este încălcat cu binecuvântarea
autorităților și unde legea protejează ceva ce nu poate și nu trebuie să fie
protejat: fumatul.
Diferența
între România și toate celelalte țări este șocant de mare, ne plasează cu
siguranță în afara lumii civilizate (cu toate pretențiile noastre) și ne face
să fim un fel de Coree de Nord, într-o mare de țări unde interesul față de
sănătatea cetățenilor au învins interesele producătorilor de țigări.
Știu că
voi deranja, dar trebuie să spun lucrurilor pe nume: indiferența autorităților
române și situația jalnică în care se află drepturile nefumătorilor și cele ale
fumătorilor din România are aproape sigur o bază veche și bine-cunoscută:
corupția.
După cum
spune Anna Gilmore, profesor universitar de Sănătate Publică în Marea Britanie:
”Gradul in care industria tutunului
exercită influența asupra
procesului de formare a politicilor publice depinde de gradul în care decidenții
sunt receptivi la tacticile lor de lobby. E imposibil să discutăm despre controlul
tutunului fără a vorbi despre corupție. În Europa, prevalența fumatului tinde
să fie mai mare în țările cu nivel mai mare de corupție”.
Acum că am
lămurit că așa-zisul ”drept la fumat” este doar un nume pretențios pentru
interesele mercantile ale industriei tutunului, ce facem? Rămânem să “plutim”
în această situație de țară de mâna a 2-a, cu cetățeni “segregați” artificial, cu copii expuși la fumat în
familie și în societate și care încep și ei să fumeze la vârste fragede?
Sau realizăm că
este nevoie doar de o mică modificare
legislativă și de o doză medie de normalitate pentru a produce o mare și
necesară revoluție?
No comments:
Post a Comment